Poezia “Ziduri”
Poezia “Şoapte”
Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea…
Trecuseră zeci, sute, mii de ani… cine le mai ştia numărul! Trecuseră anotimpuri după anotimpuri de când paşii mei se plimbau rătăciţi prin locuri neştiute, prin spaţii indiferente, pe sub un cer adormit într-un veşnic gol. Nimic nu clipea pe cerul amorţit de atâta indiferenţă. Orice ar fi încercat să pulseze era imediat înghiţit de un întuneric stăpân peste tot. O linişte greu de suportat, o linişte şi mai greu de înţeles răspundea cerului. Totul în jur era încremenit într-o aşteptare fără speranţă.
Mai aveam doar două zile până când revista trebuia să fie gata. Promisesem un interviu cu un scriitor. Îmi schiţasem deja un set de întrebări. Aş fi vrut…
Acum un an, cam pe timpul acesta, eram în parcul IOR cu Măriuca. Ea se plimba cu bicicleta iar eu o supravegheam. La un moment dat a văzut…
Stăteam de ceva timp pe bancă şi îl urmăream cum se mişcă precipitat. Deşi mişcările erau diferite, uneori dezordonate, ceva se repeta. Nu reuşeam să înţeleg ce frapează din acea mişcare. Părea că pe buze i s-a cuibărit un soi de tristers ce se prelingea ca o rouă înspre colţuri. Legănatul corpului compunea o baletuvă stingheră ce se estompa cu timpul. Apoi mişcările i-au devenit mai line iar traiectoria s-a închis într-un cerc imaginar. Parcurgea acest cerc încontinuu, fără să obosească, cu aceeaşi salinişte pe chip. Din când în când arunca pe furiş priviri în interiorul cercului, căutând ceva ce doar el ar fi putut să vadă.
Edifier, Edifier, Edifier… Cum sună acest cuvânt! Pronunţaţi-l cu atenţie, veţi constata că nici nu s-a stins sunetul şi simţiţi deja cum se înfiripă o conexiune între creier…
În ultimele săptămâni doar am alergat… şi am scris mai deloc. Am înghiţit kilometru după kilometru, am adunat secunde după secunde, am trăit captiv între respiraţii şi paşi.…
Poezia “Joacă în toamnă”
Un început (şi nu numai) de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
Trecem împreună printr-un culoar lat de 2m. Fiecare dintre noi a primit un număr de concurs. Eu am numărul 29285. Pe fiecare număr sunt două cipuri. Trebuie să…
Miercuri dimineaţă cobor din bloc împreună cu fiică-mea şi ne grăbim spre parcare. E ora 7.15, suntem pe fugă, Kărluţa trebuie să ajungă la şcoală cu câteva minute mai devreme pentru a pune la punct împreună cu o colegă de clasă susţinerea unui mic proiect la Tehnologie. Era vorba despre o maşină a viitorului ce funcţiona cu un combustibil revoluţionar. Joacă frumoasă de copii. Ne urcăm într-o maşină a prezentului, în Sanderuţa mea cea albă, şi mă pregătesc să bag cheia în contact. Pe exterior o bucată mare de ceva nedefinit zace pe parbrizul maşinii mele. Ce o fi chestia aia? Mă uit mai atent şi aceea bucată pare că seamănă cu un număr de înmatriculare. Trag aer adânc în piept şi îmi fac curaj să mă dau jos din maşină.
“Semn SPRE carte” este un proiect iniţiat în ianuarie 2014 de către Sonia Spătariu, o bloggeriţă din Hunedoara, şi promovat împreună cu o inimoasa comunitate din Blogosferă. Scopul…
Au trecut trei ani de la una din cele mai frumoase vacanţe petrecute în natură, într-o zonă montană de o frumuseţe ce copleşeşte orice inimă iubitoare de drumeţii,…
Toamna trecută, în perioada concursului SuperBlog, m-am “visat” la linia de start al unui maraton cu tot cu emoţii, cu slăbiciuni, cu plămâni fremătând, cu energii gata să explodeze. La finalul acelui articol m-am “trezit” în rândurile aşternute cu o promisiune făcută, cu promisiunea că mă voi pregăti continuu pentru ca anul acesta să pot alerga un semimaraton (în luna octombrie), iar pentru anul 2015 să pot avea curajul de a încerca un maraton. Un pariu cu mine, un pariu cu timpul, un pariu cu propriile limite, un pariu pe care îl reînnoiesc în aceste noi rânduri.
Poezia “Clipe furate”
Un început (şi nu numai) de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
“Alo, ……..”. Era gălăgie în birou şi nu am auzit nimic din ce spunea cel de la capătul “firului”. Am ieşit din birou şi am reluat discuţia telefonică. “Da, spuneţi! Nu am înţeles cine sunteţi!”. “Sunt Radu bloggerul”. Radu… bloggerul… am început să compilez. Care Radu?… Blogge… aaaa… Radu Ţu… Nu am apucat să duc numele până la capât şi din telefon ţâşneşte ca o şoaptă respirată “Radu Ţuglea la telefon”. Acum ştiu cu cine vorbesc. Cu cel care ţinea cenacluri literare în balcon în compania nepoatei profului de Geografie şi a versurilor lui Nichita Stănescu, cu fostul campion naţional şi balcanic la 800m plat, cu cel ce scrie sub un cer violet, cu bucureşteanul-tecuceano-constănţean, cu îmblânzitorul de Kirby şi duşmanul prafului din cămin, cu un explorator în bucătărie şi un devorator de ciuperci. Da! Despre Radu Ţuglea este vorba!
Era anul 1950. Se stabiliseră cotele ce le reveneau ţăranilor, cote obligatorii ce trebuiau predate la colectiv. Nu conta dacă acea cantitate obligatorie nu corespundea cu realitatea din…