Trecuseră deja opt ani de la experiența similară. Retrăiam emoțiile de la finalul clasei a VIII-a când, în 2015, K absolvea ciclul gimnazial și era în pragul examenului de admitere la liceu. Îmi aduceam aminte cu atâta claritate de toate momentele de la acel final de an școlar. Studierea broșurii cu toate liceele din București. Opțiunile cântărite cu multă atenție. Rezultatele din anii precedenți. Statistici. Fișierul excel în care pusesem toate informațiile necesare luării unei decizii corecte. De parcă era așa de greu! Aveam acasă un “monstru” de seriozitate, o adolescentă matură și focusată doar pe educație și pe propria ei dezvoltare. Știa ce vrea, știa unde vrea și era pregătită. Cu emoțiile inerente momentului… În timp ce rememoram frumoasele amintiri din 2015 un zâmbet ștrengăresc îmi înflorea pe buze. Îmi aduceam aminte și de ieșirea la iarbă verde de la Izvorani cu toată clasa, când old dads, eu, căci ceilalți tătici erau mai tineri cu 5-10 ani ca mine, le-au predat o lecție usturătoare de fotbal tinerilor aroganți de 15 ani… Erau momentele de sărbătoare pentru K și Generația 2015. Anii au trecut și a venit rândul Mariei să trăiască emoțiile de la finalul clasei a VIII-a. Repeta pentru rolul principal din “Maria și Generația 2023”.
Am început acest articol prin toamna trecută. Dar ceva nu se copsese în sufletul meu pentru a-l continua și m-am oprit după câteva gânduri la puncte de suspensie. Erau păreri în mine așezate prin colțuri unde se scurgeau picături de dezamăgire. Încercam să înțeleg cum este această generație a Mariei. Totul era diferit față de cea a K. Totul era mai greu. Iar comunicarea aproape imposibilă. Încercam să înțeleg, să mă înțeleg. Nu știam când am greșit, cum am greșit. De ce am greșit. Cum să repar lucrurile. Se mai pot repara stricăciunile făcute? Am căutat răspunsuri. Cine să mi le dea! Oare le voi găsi prin acele unghere vinovate?
M-am întors prin iarnă. Am reluat de la punctele de suspensie și m-am angajat într-un război direct cu propriile-mi dezacorduri din suflet. M-am izbit de atâtea ori jonglând cu întrebările încât m-am dezmembrat în zeci de bucăți proiectate pe pereți, privind neputincios cum cuvintele devin din ce în ce mai tăioase. Cu frazele întinse a căință pe coala de hârtie, mi-am deșirat sufletul și l-am așezat vinovat și gol printre rânduri. Să fie privit. Să fie citit. Să fie huiduit.
M-am așezat în rânduri prea gol, vinovat, prea intim și expus, până când cuvintele, tocite de atâta furie, s-au șters singure și s-au întors obosite ghemuindu-se toate la marginea primei pagini. Cu pagina albă în față am făcut pace cu mine și cu toate gesturile confuze dintre noi. Încercând să o iau de la capăt, de la capăt de rând, cu fraze construite împreună, cu gesturi calde ce prea mult s-au ascuns frustrate în noi.
Priveam uimit la cele două tablouri… Îmi acoperisem ochii cu o eșarfă ce încă avea puternic impregnat mirosul de iubire stângace. Amestecam cu naivitate tot ce adunasem în sufletul meu. Aruncam cu emoții, cu versuri, cu gânduri topite în șoapte. Îmi înmuiam degetele în atriul stâng, doar un pic, cât să le umezesc și amprentele mele să se întindă pe pânza ce aștepta să se nască. De la stânga la dreapta, din nou, și din nou, și din nou, într-o mișcare de solfegiu, degetele mele își lăsau urmele pe pânză. Pentru prima dată pictau. Da! Pictau. Pictau trăsături, pictau visuri, forme, dorințe. Pictau lumini și umbre. Pictau până când tabloul era pregătit să iasă în lume. Primul tablou. Al doilea tablou. Și sufletul împărțit între cele două creații…
Priveam uimit la cele două tablouri. Culoarea de fundal era definită de amprentele mele. Aceleași linii, aceleași frânturi de lumină. Aceleași umbre și gesturi imperfecte în așteptarea lor. Aceeași pasiune strânsă spre centrul propriului univers și pregătită să erupă într-o tușă personală.
Priveam uimit la cele două tablouri. Dincolo de substrat mă frapau cuvintele diferite ce finisau detaliile. Într-unul din ele cuvintele explodau în limbi de foc ce se întindeau parcă să cucerească cele patru zări ale pânzei. Privirea așezată în prim-plan, scăldată în lumina unui soare vibrant, respiră atâta forță și ambiție. E un dinamism ce face ca marginile tabloului să pară deja pierdute în urmă.
În celălalt tablou cuvintele se ciocnesc în furtuni de mistere. Astre ciudate se ascund în falduri de pelerină, pe care lumina cade în unghiuri piezișe. În cale, o mulțime de măști sapă tranșee. Cu fiecare gest smulge mască după mască, pătrunzând dincolo până în seva lucrurilor.
Privesc la cele două jumătăți din mine. În partea stângă a sufletului este tabloul cu K. Raze de soare ce se duc spre tâmple. În partea dreaptă a sufletului este tabloul cu M. Mistere ce mi se cațără pe inimă. Atât de egale bucăți din mine, și atât de diferite în reprezentări.
Ce eroare să cred că ambele tablouri ale mele vor fi identice. Că vor fi copie după copie, după bucata din suflet. Fără să îmi dau seama că aceleași bătăi de inimă se pot sincroniza în cuvinte cu înțelesuri atât de diferite.
Privesc uimit spre ea. În partea dreaptă am sufletul plin de culoare.
Am început acest articol prin toamna trecută. Dar ceva nu se copsese în sufletul meu pentru a-l continua și m-am oprit după câteva gânduri la puncte de suspensie. Erau păreri în mine așezate prin colțuri unde se scurgeau picături de dezamăgire. Încercam să înțeleg cum este această generație a Mariei. Totul era diferit față de cea a K. Totul era mai greu. Iar comunicarea aproape imposibilă. Încercam să înțeleg, să mă înțeleg. Nu știam când am greșit, cum am greșit. De ce am greșit. Cum să repar lucrurile. Se mai pot repara stricăciunile făcute? Am căutat răspunsuri. Cine să mi le dea! Oare le voi găsi prin acele unghere vinovate?
1 Comment
Amintirile astea… deocamdată-s ale noastre 🙂 Mult, mult succes, K!