Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Mă instalez la birou. Nu mai este același de acum trei ani, o măsuță de laptop și vechiul monitor de 19″ conectat la un Mini-ITX (IT-iștii știu despre ce vorbesc). Laptopul care a născut blogul zăcea deja obiect de muzeu într-o cutie prin dressing. Pandemia și tele-munca m-au forțat să îmi construiesc un birou mult mai eficient. Un birou pe roți, cu toate accesoriile, prelungitoare, cabluri, toate fixate pe structura lui, astfel că îi pot schimba oricând poziția în spațiul de lucru, cu reglare pe înălțime, un docking station și două monitoare de 24″, tastatura wireless cea veche și un mouse vertical ergonomic. Ce îți poți dori mai mult? Doar inspirația să vină!
Cu câte pot să jonglez deodată? Cine mai știe! Pe vremuri îmi ieșea cu destul de multe cuvinte, dar acum, după atâția ani, îmi este teamă să nu îmi iasă fraza tăiată. Hai să încerc deocamdată cu mai puține cuvinte. Să aleg vreo cinci, poate șase. Primul cuvânt care îmi vine în minte este “șoapte”. Cât de mult îmi place acest cuvânt! Am buzele tatuate de atâtea șoapte. “Secunde”? În secunde îmi număr pașii pe alei. În secunde se topesc trăirile la marginea așteptărilor. Pe umărul stâng mi se zbate un “gând”. Ce gând nebun mă mistuie la scris? Unu-doi-trei, unu-doi-trei, și privirile se caută în dansul gesturilor lente. Atâtea “gesturi”, atâtea gesturi rătăcite printre rânduri. “Șuvițe”, închid ochii și retrăiesc bucuria lor la fiecare atingere, la fiecare atingere a liniei de finiș.
Palmele sunt lipite în căuș de suflet însetat, pregătite să îmbăieze cuvintele prăfuite de atâta uitare prin bezmetice unghere. Le iau pe buze unul câte unul și le suflu gingaș pe marginea falangelor. Sunt triste, au strâns în ele atâta tristețe în ultimii ani. Le las singure să hotărască momentul când se vor așeza pe coala de hârtie. Joaca lor începe timidă. O fină alunecare în pagină, cu mișcări unduioase până la colțuri, apoi diagonale de priviri spre fraze încă nescrise. Nu se încolonează, nu se compun în grup. E o stare de exaltare individuală, în creștere. Fiecare își trece în revistă silabele, accent cu accent, literă cu literă, până le devoalează pe toate. Ultimele litere sunt moi și se lasă greu agățate pe rând. Tot încearcă să alunece confuze spre ungherele în care au stat uitate.
De la alunecarea lor, ale cuvintelor, palmele mele lipite căuș s-au așezat cu degetele tremurânde acoperindu-mi fața. E un gest reflex, de protecție. Privirile mele nu ar putea suporta un nou refuz al lor. Nu ar mai putea suporta o pagină goală din care cuvintele să se fi autoexilat înapoi într-o lume a tăcerii. Nu le mai vreau tăcerea! Nu le mai vreau uitarea! Nu vreau să le mai simt rămășițe de gesturi muribunde în colțul gurii. Nu mai vreau!
Nu știu ce sunt dar știu ce nu vreau să fiu. Sau poate că am aflat între timp, sunt doar un Jongleur de Cuvinte.
Daca stii ceea ce nu vrei sa fii, mi se pare cel mai important.
Cred ca e prea devreme sa spun daca esti un ‘Jongleur de Cuvinte’.
Insa daca tu crezi asta, asa este.
Doar bine la tine, Adrian!
Bucuroasă și eu să te descopăr, Adrian! Mi-ai potolit setea de cuvinte cu „jongleriile tale”, fix ca-ntr-un spectacol ales, special, pentru suflețelul meu!
Aici, pe blog, e o lume de care nu te poți despărți. E o ruptură sufletească fiecare îndepărtare și te face să suferi de dor. Când nu scrii, când nu citești, când te lași prins în hora evenimentelor cotidiene și nu ai răgazul de a respira în tihna lumii acesteia, simți că te sufoci. De asta și întoarcerile mele, tot mai anemice, ce-i drept, sunt ca niște sărbători.
Mă instalez la birou. Nu mai este același de acum trei ani, o măsuță de laptop și vechiul monitor de 19″ conectat la un Mini-ITX (IT-iștii știu despre ce vorbesc). Laptopul care a născut blogul zăcea deja obiect de muzeu într-o cutie prin dressing. Pandemia și tele-munca m-au forțat să îmi construiesc un birou mult mai eficient. Un birou pe roți, cu toate accesoriile, prelungitoare, cabluri, toate fixate pe structura lui, astfel că îi pot schimba oricând poziția în spațiul de lucru, cu reglare pe înălțime, un docking station și două monitoare de 24″, tastatura wireless cea veche și un mouse vertical ergonomic. Ce îți poți dori mai mult? Doar inspirația să vină!
14 Comments
Ești un jongleur de cuvinte. Fără ”doar”. Pentru mine asta schimbă nițel perspectiva din care te vezi.
Mă bucur să te regăsesc!
Bucuria este reciprocă. Îți mulțumesc pentru cuvinte.
Daca stii ceea ce nu vrei sa fii, mi se pare cel mai important.
Cred ca e prea devreme sa spun daca esti un ‘Jongleur de Cuvinte’.
Insa daca tu crezi asta, asa este.
Doar bine la tine, Adrian!
Îți mulțumesc pentru încredere, Suzana.
Ah, şi ce frumos ai jonglat şi acum! Ce frumos s-au lăsat scrise cuvintele!
Numai bine îţi doresc!
Multumesc frumos, Potecuță!
Ce revenire frumoasă… să fii sănătos și inspirat!
Mulțumesc frumos, Oana! Mă bucur că v-am regăsit.
Bucuroasă și eu să te descopăr, Adrian! Mi-ai potolit setea de cuvinte cu „jongleriile tale”, fix ca-ntr-un spectacol ales, special, pentru suflețelul meu!
Mulțumesc, Cri!
Aici, pe blog, e o lume de care nu te poți despărți. E o ruptură sufletească fiecare îndepărtare și te face să suferi de dor. Când nu scrii, când nu citești, când te lași prins în hora evenimentelor cotidiene și nu ai răgazul de a respira în tihna lumii acesteia, simți că te sufoci. De asta și întoarcerile mele, tot mai anemice, ce-i drept, sunt ca niște sărbători.
Ai dreptate, Costin! Așa simt și eu. Mă doare sufletul în momentele când nu sunt pe aici, sau când mă simt lipsit de inspirație.
Ți-a ieșit de minune jongleria. Bine ai revenit!
Bine te-am regăsit! Mulțumesc de încurajare. Îmi mai scapă cuvintele după atâta pauză…