Mai aveam doar două zile până când revista trebuia să fie gata. Promisesem un interviu cu un scriitor. Îmi schiţasem deja un set de întrebări. Aş fi vrut să găsesc ceva mai deosebit, să pun întrebări speciale, fără clişee. Eram nemulţumită dar nu reuşeam să scot mai mult din mine. În plus, mai aveam o problemă de rezolvat. Nu ştiam cui voi reuşi să îi iau acest interviu. Avusesem câteva promisiuni dar nu se concretizase nimic. Preferatul meu era scriitorul I.A. Tot încercasem să îl abordez dar nu îl găseam niciodată. Aflasem în ultima clipă că, în fiecare zi îşi petrece ore în şir prin parc. Putea fi găsit în Parcul Cişmigiu. Eram hotărâtă ca în ziua următoare să bântui ca o fantomă Cişmigiul în căutarea lui. Eram blindată cu răbdare multă, cu pacheţele de mâncare şi carneţelul magic.
Mi-am petrecut toată dimineaţă plimbându-mă pe aleile parcului. Deja toţi vânzătorii din parc se uitau ciudat la mine. Picioarele mă dureau, mă simţeam obosită, mi se făcuse şi foame. Eram pe punctul să abandonez această căutare ce părea fără sorţi de izbândă. M-am uitat la ceas. Era ora 13.19, m-am aşezat pe o bancă, am scos un pacheţel şi am început să mănânc din el. Senzaţia de foame încetase, începusem să mă înviorez niţel. Am luat câteva guri de apă. Cât să mai stau? 1h? 2h? Nu reuşeam să mă hotărăsc. Pe partea cealaltă a aleii am prins cu coada ochiului o mică mişcare pe banca din stânga mea. Întorc capul într-un soi de plictiseală ce masca un căscat şi rămân blocată. La câţiva metri de mine se aşezase pe bancă chiar scriitorul meu. Cât îl mai căutasem! Îl privesc ca pe o comoară căutată până la epuizare. Îmi prinde privirile uimite şi îmi întoarce un zâmbet cald. Cu un gest amuzat mă invită pe banca lui. “Despre ce vrei să scrii?” mă întreabă. “Ştiu că mă căutai!” completează. O secundă am senzaţia că fierb apoi încep să râd şi simt cum îmi trece toată oboseala. “Nu vreţi un sandviş? Am făcut prea multe şi nu mai am nevoie de ele!” forţez eu. “Touche!” îmi spune zâmbind. “Hai, scoate carneţelul şi să trecem la poveşti!”
– V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi scriitor?
– Nicidecum. În clasele primare eram oribil la orice tip de compunere. Totuşi, încă de mic, m-am remarcat prin simţul meu acut de observaţie. Îmi plăcea să observ viaţa. Aşa că, atunci când aveam vreo şaisprezece ani m-am aşezat pe o bancă în parc şi am început să notez tot ce văd.
– Aşa aţi început să doriţi cariera de scriitor?
– Nu, acest lucru mi-a oferit totuşi o introducere a vieţii mele. Atunci când aveam vreo optsprezece ani şi deja umplusem caiete întregi cu observaţii, am ajuns la o concluzie care mi-a schimbat viaţa. Aceea că lumea în care trăim este de departe cel mai mare şi mai frumos dar al vieţii şi că nimeni nu îşi dă seama de asta.
– Cu acest gând aţi devenit scriitor?
– Da, am ales această cale ca să pot portretiza frumuseţea şi să pot arăta întregii lumi că motivul pentru a fi fericit, pe care îl caută toată lumea, nu trebuie căutat, ne-am născut cu el şi că, oricât de trişti şi plictisiţi am fi el se află în continuare acolo, îngropat în noi.
– Cum a fost cu primul volum publicat?
– Păi, mi-am dat seama că observaţiile adunate în atâţia ani reprezentau creaţia mea. Aşa că, am adunat caietele şi am început să le dau un nume, o structură. Dar proza, felul în care aşezam descrierea, îmi displăceau enorm. După luni de încercări, de a crea o poveste cu observaţiile mele, eram la capătul puterilor. Şi atunci, viaţa mi-a dăruit un pictor!
– M.M., nu-i aşa?
– Da, am fost la expoziţia lui de artă şi tot atunci i-am arătat câteva din scrierile mele. La un moment dat ne-am oprit la un tablou. Era un peisaj frumos, un peisaj marin. L-am întrebat ce reprezintă şi el s-a uitat uimit la mine, mi-a spus că erau scrierile mele, dar exprimate în alt mod. Atunci mi-am dat seama că muzica, pictura, literatura reprezentau artă. Iar arta, prin orice mijloace ar fi exprimată, portretizează acelaşi lucru, rămâne artă. Mi-am spus că, pentru a reuşi să-mi rescriu observaţiile, trebuie să le pictez, cânt şi scriu în acelaşi timp.
– Şi aţi ales poezia?
– Da, poezia. Timp de un an mi-am transformat lucrarea în poezie şi apoi am publicat-o. A avut succes şi eu am ajuns la finalul fericit în care mă aflu.
– Final?
– Da, am ajuns la finalul poveştii. Trebuie să încep una nouă.
– O ultimă întrebare. Încă vă mai aşezaţi pe bancă în parc şi notaţi tot ce vedeţi?
– Da, zilnic. Şi crede-mă că privind frumosul din jurul meu în locul urâtului, am câştigat cea mai frumoasă viaţă. Ştii cum se spune: “Dacă zarea e la capătul mării, vom căuta mereu zarea. Iar când vom ajunge la capătul mării, îţi garantez că zarea nu va fi acolo!”
P.S. E un articol scris în tandem, sau în duet, depinde cum vreţi să îi spuneţi. Dialogul este al Kărluţei, iar introducerea este făcută de tatăl Kărluţei.
Daca fiica ta Karla, a scris si asta “lumea în care trăim este de departe cel mai mare şi mai frumos dar al vieţii şi că nimeni nu îşi dă seama de asta”, atunci este un observator al vietii mult mai experimentat decat vreo 80-90 % din populatia Pamantului.
Felicitari amandurora! Sa mai scrieti assa frumos, impreuna, si pe viitor! :*
4 Comments
Adriane, Karla, foarte frumos. Să mai scrieţi în tandem, nu de alta dar sună bine! 🙂
Îţi mulţumim tare mult, Radu.
Daca fiica ta Karla, a scris si asta “lumea în care trăim este de departe cel mai mare şi mai frumos dar al vieţii şi că nimeni nu îşi dă seama de asta”, atunci este un observator al vietii mult mai experimentat decat vreo 80-90 % din populatia Pamantului.
Felicitari amandurora! Sa mai scrieti assa frumos, impreuna, si pe viitor! :*
Da, Alexandra. Ea a scris interviul propriu-zis, inclusiv această frază. Ea cu sufleţelul ei de copil minunat!
Îţi mulţumim, Alexandra.