Mă întreb mereu ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi odată fără nimeni pe care să-l putem urma şi după ce nu-mi pot răspunde, îmi dau seama că nu concep aşa ceva. Psihicul uman este construit să se agaţe de repere morale. Ne construim un ideal şi ne îndreptăm spre el precum o piatră se îndreaptă către pământ. Dar spre deosebire de piatră, noi nu atingem niciodată pământul.
Ştiu că sunt la vârsta în care văd în orice personaj sau figură chipul idealului. Ştiu că toate clipele de vis din mintea unui om devin grave clipe de înţelegere a marilor adevăruri. Şi atunci intervine problema: cine vreau eu să fiu? Oricine priveşte destul de atent viaţa unui om poate observa nu atât punctul de plecare, cât punctul de sosire. De când am citit “Cireşarii” de Constantin Chiriţă, am fost impresionată de setea lor de cunoaştere. Şi deşi am citit cartea când aveam opt ani, poate toată viaţa am încercat să mă apropii de simbolul lor. Şi e foarte probabil să nu pot niciodată să ajung la el. Dar poate din acest motiv se numeşte model în viaţă: te ghidează spre noi cărări şi important este să continui să mergi înainte, nu să ajungi la destinaţie. Nici nu vreau să ajung la final, mă simt bine luptând să fiu mai bună. Cartea aceea nu mai este o simplă carte, ci mai degrabă o Constituţie personalizată şi singura pe care vreau să o urmez. Vreau să îmi fie sete de cunoaştere, să fiu corectă şi cutezătoare. Şi vreau ca paşii mei să se contureze clar peste urmele şterse ai celor ce au închis uşi în urmă, şi au rămas în spatele lor.
E ciudat cum un simplu grup de elevi imaginari pot aţâţa cu atâta putere zbuciumul din mine. În ciuda tuturor aparenţelor, tot ce facem de-a lungul vieţii este să supravieţuim. Şi poate că ei, Cireşarii, fac lupta deopotrivă mai lesne de acceptat şi mai greu de stins. Şi câteodată, când e beznă, îmi dau seama că focul e mai vizibil în întuneric, că iubesc cartea atât de mult pentru că m-am regăsit pe mine acolo, nu în rânduri, cât între ele. Ştiu că Cireşarii conţin cumva în ei viaţă, viaţă ce e uşor transmisă mie. Mă întreţine cum şi oxigenul întreţine focul.
Poate îmi dau doar speranţe. Dar poate nici nu îmi trebuie mai mult de atât.
Foarte frumos şi matur! Cu toţii trebuie să luptăm să fim mai buni oriunde paşii ne poartă. În fond, prin asta ne demonstrăm umanul. Mult succes Karlei! 🙂
14 Comments
bravo Karla! si felicitari parintilor pentru cum Karla crede, spera si lupta sa realizeze deziderate! succes! 🙂
Mulţumim, Adi. Sunt atât de mândru de ea…
O minune de copil! Felicitari Karla!
Mulţumim frumos.
Tare sunt curios care este personajul din carte care i-a plăcut cel mai mult.
Personajul ideal din carte pentru ea este Laura, fata în alb.
Sunt convins că are şi un motănel pe care îl cheamă Philippe!
Ar fi vrut acum câţiva ani, acum nu îşi mai doreşte “să ţină un animal în captivitate”.
Fără cuvinte! Felicitări! 🙂
Cu mulţumiri, Loredana. Cu mulţumiri. 🙂
Felicitări Karlei ! Este și ea un model pentru alți copii .
Mulţumesc pentru cuvintele frumoase.
Foarte frumos şi matur! Cu toţii trebuie să luptăm să fim mai buni oriunde paşii ne poartă. În fond, prin asta ne demonstrăm umanul. Mult succes Karlei! 🙂
Mulţumim frumos, Claudia.