RSS
 

Un An Sabatic în Făgăraş!

01 Aug

Citit de 2318ori!

Am intrat în Anul Sabatic! Nu zâmbiţi ironic! Chiar am intrat! Până acum nu eram pregătit pentru o astfel de experienţă. Nici acum nu ştiu dacă sunt. Eu, unul nu, dar e ceva în mine care pretinde că da, care face din ce în ce mai multă gălăgie. Mi-am pregătit rucsacul cu strictul necesar, m-am blindat de hărţi, fără telefon, fără tabletă, de laptop nici nu mai vorbesc, fără remuşcări, fără aşteptări, doar dorinţe cât cuprinde. Mi-am trimis fetele la culcare, le-am dat câte un sărut părintesc pe frunte, le-am mai mângâiat odată obrazul lor dulce… Şi-am plecat!

Din gândurile negândite mi-am construit o plută, din cuvintele nerostite mi-am confecţionat o pânză, şi suflând cu temeri în propria-mi creaţie am luat-o marinăreşte, în amonte, pe Dâmboviţa, către munte, către Templul Munte. Acolo vreau să stau o primă veşnicie, în templu să mă rog, să mă reculeg, şi ofrandă să-i aduc o fecioară alpină.

Cum am ajuns în Făgăraş, m-am îndreptat către Negoiu, prietenul meu de odinioară. Ne-am cunoscut cu 2535 de ani în urmă, când ne-am luat in piept prima oară. Eu, un adolescent firav ce încă învăţa să zboare, el, un tânăr semeţ, ce se credea stăpânul lumii. Mă duc pios către el, cel ce m-a învăţat să privesc cerul, cel ce m-a învăţat să respir colţul stâncii, cel ce m-a învăţat să iubesc norii. Să nu credeţi că mă primeşte uşor, şi cu braţele deschise. Întâi mă pune la încercare! Ciobani cu oi, şi stâne mă ademenesc pe plaiurile lui. Cascade vor să mă răpească în setea mea chinuitoare. Mi-aruncă lanţuri grele printre strungi. Pe înâlţimi mă duelez ştrengar cu Acele Cleopatrei, şi puţin lipseşte să nu fiu suflat ca o pană de vultur până în Călţun. Rezist cu stoicism şi urc, şi urc. Cu căt mă încearcă mai tare, cu atât simt respectul şi prietenia ce îmi poartă. Mai am un strop de efort şi mă îngenunchează. Mă supun, şi cu capul plecat îmi mişc genunchii obosiţi spre tronul lui bătut de vânturi.

În sfârşit! Îmi zâmbeşte. Îşi smulge o Floare de colţ, şi mi-o agaţă în suflet, să-mi fie veşnic pavăză. Goneşte norii jucăuşi şi lasă soarele să sărbătorească alături de noi. Ne îmbrăţişăm ca doi vechi şi buni prieteni. Mă adăposteşte pe umărul lui şi ne aşezăm la poveşti. Poveşti din vremea tinereţii noastre, când eu învăţam să zbor şi gândurile îmi erau aripi, iar el împungea cerul semeţ. Anii au trecut peste noi, ne povestim…, eu îmi învăţ acum fetele să zboare, iar el îşi învaţă fiul să sprijine cerul. Mă ofer să-l slujesc tot acest An Sabatic, şi mă primeşte bucuros. Mă trimite prima dată cu mesaje la fiul său cel falnic, Moldoveanul.

Iau micul dejun pe stâncile ce se îngrămădesc la poalele Şerbotei. Apoi trec pe la Călţun, unde mă îmbăiez, şi îmi curăţ trupul de ispita betonului ce fierbe în mine. Ca într-un ritual ancestral, ţopăi prin apa rece şi dătătoare de fiori, şi simt cu fiecare strop ce mă izbeşte, cum otrava se scurge şi se preschimbă în fuioare de gheaţă. M-am odihnit pe un smoc de iarbă, între două umbre ce scrutează lacul amorţit de veşnicie. Şi apoi am plecat mai departe, trecând vesel şi salutând cei trei veri de la răsărit, Lăiţelu, Lăiţa şi Paltinu. Cei trei mă ghidează şi mă îndrumă către cascada cea mare.

Bâlea, un voal de mireasă, ce aşteaptă să fie cules şi să ocrotească chipul fecioarei. A fecioarei ce va fi sacrificată. Prind în voal câteva pietricele primite în dar de la sora ei mai mică, Şerbota, şi plec mai departe.

O iau tot spre est şi mă lupt abrupt cu grohotişurile, mingi de piatră, cu care ştrengarul Moldoveanu arunca răutăcios prin lacuri. Din şa ne sclipeşte voioasă în soare Capra, o gură de apă stoarsă de joaca Iezerului şi a Văiugii. Soarele se ridică tot mai sus şi îşi proiectează razele jucăuşe prin misterioasa Fereastră a Zmeilor, o fereastră ce îţi arată chipul celor dragi, lăsaţi acasă. Pentru acest dar făcut de munte, trebuie să plătesc, căci mă aşteaptă o provocare grea, vama La trei paşi de moarte.

Depăşesc toate greutăţile şi mă apropii de garda personală a Moldoveanului. E greu să ajungi la el dacă nu reuşeşti să îl convingi pe şeful gărzii, Viştea Mare. Eşti studiat, eşti citit, şi doar după eşti lăsat să ajungi la măreţul Moldoveanu. Mă apropii încântat de el, de cel ce sprijină cerul. Trag adânc aer în piept, ochii îmi sclipesc şi vocea tună cu respect: “Bine te-am găsit, Uriaşule!”. “Bine ai venit, prietene! Du-te fuga la Roşu, ţi-a pregătit o listă cu 2544 de sarcini de îndeplinit”. Astfel după două zile de mers, am dus la bun sfârşit prima misiune primită de la Negoiu, prietenul meu de 2535 de ani, şi am rămas prizonier fiului pentru 2544 de sarcini.

Aşa a început Anul meu Sabatic!

 

Pe Vârful Negoiu, cu echipa din Felix, acum 2535 de ani

NEGOIU

5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote
 
12 Comments

Posted in Muntele

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. dor

    01/08/2013 at 12:48

    2544 de sarcini? Nu-s cam multe? Noroc ca nu e Everestul ca ce te faceai cu vreo 8800 de sarcini? 🙂

     
    • Adrian

      01/08/2013 at 13:14

      Da, sunt cam multe! Nu ştiu cum o să mă descurc! Şi-apoi ce treabă am eu cu Everestul?

       
  2. Dana Lalici

    01/08/2013 at 14:15

    Raman impresionata ori de cate ori intalnesc oamani care iubec muntele, probabil pentru ca eu nu reusesc sa il iubesc asa. Povestea ta e fost…altceva. Incerc sa o descriu si nu reusesc.
    “Mi-am pregătit rucsacul cu strictul necesar, m-am blindat de hărţi, fără telefon, fără tabletă, de laptop nici nu mai vorbesc, fără remuşcări, fără aşteptări, doar dorinţe cât cuprinde”….da, da, din modul asta de a pleca la drum inteleg ceva…in adancul sufletului.
    Imi plac prietenii tai, Adrian!

     
    • Adrian

      01/08/2013 at 15:03

      Relaţia cu muntele e una specială! Te ajută să te redescoperi, te face să simţi că trăieşti, e ca o punte spre cer, spre unul din ele! 🙂

       
  3. Radu

    01/08/2013 at 14:49

    Macar primele 44 de sarcini sa ni le spui si noua ! 🙂
    Frumos scris !

     
    • Adrian

      01/08/2013 at 14:54

      Mulţumesc, Radu! Aţi vrea voi! Da, ultimele 44 ce au?

       
  4. Alexandra Ali

    01/08/2013 at 17:50

    Muntele are ceva magic, nu? Poate nu oi fi eu pregatita inca pentru o astfel de “drumetie”, dar aud chemarea …. Ai un stil de a (de)scrie care te face sa iubesti muntele … Parca ai descrie caznele lui Hercule :))

     
    • Adrian

      01/08/2013 at 20:46

      Muntele merită să fie iubit, e un loc special! Mulţumesc pentru comentariul tău.

       
  5. Vienela

    03/08/2013 at 07:42

    Doar un om care iubeste muntele asa cum se iubeste pe sine ar putea sa scrie atat de frumos, ar putea sa ofere intr-o singura pagina atatea informatii deghizate in poveste, sa trezeasca doruri intense in cititorul neavizat de puterea pe care gandurile tale negandite si cuvintele tale nerostite le au.

     
    • Adrian

      03/08/2013 at 12:36

      Dacă am reuşit să-ţi trezesc ceva “doruri” prin mica mea poveste, înseamnă că nu îţi este indiferent muntele!

       
      • Vienela

        03/08/2013 at 18:09

        Sa-mi fie muntele indiferent? E ca si cum ai spune ca fiinta mea imi este indiferenta… :))))

         
        • Adrian

          03/08/2013 at 21:10

          Bine te-am găsit! 🙂

           
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: