RSS
 

Coşmarul de pe lift

28 Feb

Citit de 1909ori!

Doi pe-un lift… continuare

Ne așezăm comod, a nu se înțelege că ne-am așezat jos, nu era loc suficient, și am așteptat primul pasager. Au urmat mai multe urcări și coborâri, una până la etajul zece unde trebuia să stăm pe vine ca să nu dăm cu capul în betonul de la casa liftului. Liftul era gol și a urmat o comandă pentru un etaj cu 2-3 nivele mai jos. În lift se urcă un alt vecin și ne așteptam la o cursă până la parter. Blondu’, într-un moment de relaxare, își încrucișează piciorele ca la bar, cu unul din bombeuri înfipt în tavanul liftului și își lasă antebrațul lipit de cablul ce dubla structura metalica din puțul liftului. Se aude un clanț și liftul se pune în mișcare. Surprind în ochii Blondului o vagă nedumerire ce se scurge ușor și i se lipește pe buze. E momentul când încep secundele de coșmar!!!

Spre surprinderea mea liftul nu coboară. Motorul se pune în mişcare şi liftul porneşte spre cer în uruitul atât de familiar. Îl văd pe Blondu’ cum se clatină uşor de parcă dansează. De la mijloc se încovoaie într-o parte şi ciuful lui solar, de neamţ rătăcit prin cartierul Balta Albă, tremură nefiresc la atingerea braţului ce refuza desprinderea de cablu. Genunchii încep să i se strângă tot mai aproape de răsuflarea precipitată. Gleznele i se zbat într-o neaşteptată stare de imponderabilitate. Pluteşte o fracţiune de secundă apoi se lipeşte de tavanul liftului.

De la câţiva zeci de centimetri privesc spectator o scenă ce pare desprinsă dintr-o comedie neagră. Scena se derulează lent, de parcă mişcările sunt desenate şi privite printr-un soi de lentile, cu sunetul umflându-se într-o bulă şi plutind în derivă. Nu mai simt mişcarea liftului, nu mai aud nimic, doar privirea îmi stă blocată pe mişcările nefireşti ale Blondului. Lungit pe tavanul liftului, se zvârcoleşte, se întoarce, parcă se luptă cu cineva. Mă uit fascinat şi înmărmurit la zbaterea Blondului. Se răsuceşte într-un şurub de 90 de grade cu mâna dreaptă pipăind golul liftului, de parcă ar fi scăpat ceva pe lângă lift şi încearcă disperat să îl prindă. Umărul drept îşi urmează mâna şi scrutează neliniştit hăul. E ceva în corpul lui care vrea să se scurgă prin spaţiul dintre lift şi perete. Ca un duh se strecoară, iar mişcările lui mă hipnotizează. Mâna îi este înghiţită de hău, umărul e dus pe jumătate iar capul lui chicoteşte gata să le urmeze. Întoarce privirea spre mine şi faţa toată îi este un rânjet. Ce o pune la cale Blondu’, de unde atâta veselie? Clipesc! Clipesc şi scena pare că se schimbă. Rânjetul Blondului e mai degrabă un rictus. Colţurile gurii coboară în cădere liberă, parcă şi ele vor să plonjeze în hăul liftului. Ochii strălucesc în continuare, dar simt pentru prima dată spaima din privirea lui. Privirea ţipă, gura ţipă, îl ascult dezorientat, niciun decibel nu ajunge până la mine. Un uruit uşor sparge tăcerea. E motorul liftului ce se zbate. O fisură mică apare în bula ce mă strânsese captiv şi lasă vocea lui să mă împresoare. Glasul strident şi disperat al Blondului bagă spaima în mine. “Ajutor! Opriţi liftul!”

“Ajutor! Opriţi liftul!” Strigătul lui disperat îmi pătrunde prin oase, îmi urcă pe coloana vertebrală şi îmi muşcă din creier. Groaza pe care o simt venind dinspre Blondu’ mă face să mă clatin. Încerc să mă trezesc din starea de spectator. Cuvinte îmi joacă în creier. Încerc să le decodific. Opreşte, lift, opreşte, lift, opreşte… Ce să fac? Cum să fac? Mâinile dezordonate se agită. Îmi întorc umerii când spre stânga, când spre dreapta, privirea nu găseşte nimic de care să se agaţe. Ce caut? Ce nu găsesc? Sunt copleşit de moment. Ţipetele Blondului îmi amplifică starea de confuzie. De jos, din lift, un alt strigăt îmi pătrunde în creier. Femeia din lift întregeşte un tablou de coşmar. Ţipetele Blondului o duc în pragul isteriei. Parcă o văd aşezată pe vine, într-un colţ al liftului, cu capul în mâini, cu priviri îngrozite aruncate către tavanul liftului. Ce o fi în mintea ei acum? S-a urcat într-un lift ca să urce câteva etaje, şi de undeva, de deasupra ei, un urlet de groază, neaşteptat, de neînţeles, îi transformă călătoria în coşmar. “Ajutor!” strigă Blondul. “Ajutor!” strigă femeia din lift. Îmi privesc mâinile într-un gest de neputinţă. Simt dorinţa să-mi îngrop capul în mâini, să-mi astup urechile, nu vreau să mai aud aceste ţipete. Nu vreau să le mai aud! Nu vreau să le…

Rotiţa, rotiţa… sigur, pot opri liftul de la rotiţă. Unde este rotiţa? Întorc privirile în jurul meu şi privesc deasupra. O fantă de lumină îmi arată geamul de la uşa etajului superior. Pe partea stângă a uşii, la un sfert de partea superioară, ghicesc mai mult decât văd, acolo este rotiţa. Întind mâna disperat spre ea. Nu ajung la ea, e încă prea sus dar distanţa se micşorează cu fiecare urlet. Privesc spre Blondu’ şi văd cum capul, urmat de umărul drept, plus jumătate din umărul stâng, sunt înghiţite de hău, un hău cu o gură imensă de parcă ar fi fost un piton uriaş. Ţipete, ţipete, încontinuu ţipete. Întorc privirea spre fanta de lumină, nu mai pot să privesc spre faţa schimonosită de spaima a Blondului. Aş da orie să nu fiu aici, să nu trăiesc această scenă ireală, nebunească. Să fiu în fotoliul meu de acasă, cu picioarele sprijinite pe perete, citind cu nesaţ din actele de vitejie ale lui “La Longue Carabine”. Dar sunt aici şi privesc spre rotiţă. Privirile îmi ard iar mâna mi se întinde spre fanta de lumină de parcă aş vrea să ating cerul. Degetele bat înnebunite aerul sperând să simtă atingerea rotiţei. Pare la doar o singură respiraţie de epiderma mea dar nu o ating, încă nu o ating.

Ţipetele devin mai intense, mai clare. E ceva ce a dispărut din tablou, ceva ce nu se mai aude, un zgomot ce a sucombat. Liftul! Nu se mai aude motorul liftului, motorul s-a oprit, liftul s-a oprit. Mâna mea este aproape de rotiţă dar nu o atinge, nu am reuşit să ajung la ea. Ce a oprit liftul? Ce minune a făcut ca liftul să se oprească? Blondu’ întinde mâna stângă către mine. Cu capul între lift şi perete, încearcă să întoarcă privirea spre mine. Geme şi faţa îi este plină de durere. Îl apuc de mână şi trag, trag. Degeaba, nu reuşesc să îl scot din spaţiul în care fusese tras de mişcarea liftului. Trag din nou, cu mai multă forţă. Simt cum corpul i se mişcă uşor. Pârâie, trag de mâna lui şi ceva din el pârâie, trosneşte, pare un zgomot de oase frânte. Am senzaţia că mâna lui se va lungi, se va lungi şi într-un scurt moment se va rupe. Creierul meu parcă vizualizează scena de film horror. Cu mine trăgând bucăţi din el. Trag adânc aer în piept şi reiau mişcarea, cu Blondu’ ieşind centimetru cu centimetru din hăul ce încercase să îl înghită, cu centimetri însoţiţi de aceleaşi trosnituri. Umărul drept se eliberează şi cu greutate îl ridic în picioare. Din lift chemările speriate ale femeii ne însoţesc fiecare mişcare. Nu poate să stea drept, e încovoiat de mijloc. Nu vreau să mă gândesc ce este în interiorul lui. Mi-e frică să mă gândesc la acest lucru. Nu vreau decât să îl scot de aici, să ieşim din acest coşmar. Pe urmă vom vedea noi ce facem.

Deschid uşa liftului de la atât de râvnita rotiţă. Liftul s-a oprit cu tavanul sub nivelul etajului superior. Toată zbaterea Blondului s-a întins pe câţiva zeci de centrimetri, pe câteva secunde nebune, nefericite. Ieşim pe palierul etajului însoţiţi de gemetele femeii speriate din lift. Nu o putem vedea dar nici ea nu poate să ne vadă. Coborâm câteva etaje repede şi intrăm în apartamentul Blodului. Îi cer un patent şi revin la etajul unde liftul era blocat. Vorbesc cu femeia din lift, încerc să o liniştesc. Închid uşa cu ajutorul patentului apoi îi spun că poate să pornească liftul, să apese la orice etaj pentru a putea ieşi din lift. După ce liftul se pune în mişcare, mă întorc la Blondu’ acasă. Îl gasesc în baie încercând să se spele de negreala luată de pe cablul liftului. Îl ajut să îşi scoată puloverul pe care îl avea pe el. Era un pulover frumos, nou, de mohair, de abia primit de la mama lui. “O să mă omoare mama când o să vadă că am rupt puloverul!” Puloverul era rupt şi plin de negreală. Apuc de el şi trag, să il petrec peste cap. Puloverul începe să trosnească. Un zâmbet amar mă doare. Puloverul era cel ce trosnea în timp ce încercam să îl scot din hăul ce încerca să îl înghită.

O perioadă de timp, durerile de mijloc ale Blondului ne-au adus aminte de coşmarul trăit în acea zi. A fost ultima noastră plimbare pe lift. Din păcate, Blondu’ s-a ales pentru toată viaţa cu o alergie, o alergie la mohair. Mohairul era vinovat pentru că mâna i s-a agăţat de cablul liftului!

 

Lift

 

Foto

 

Povești născute la colțul blocului:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Radu Thor

    28/02/2016 at 12:12

    Ce să spun? A cam avut noroc Blondu’ tău. Şi tu!

     
    • Adrian

      28/02/2016 at 19:09

      Era un tip norocos Blondu’!

       
  2. Suzana

    28/02/2016 at 16:28

    Palpitanta povestea voastra pentru cei care citesc.
    Pentru voi, cred ca a fost un cosmar! Bine ca s-a terminat cu bine. Dar cred ca astfel de momente nu pot fi uitate!
    Ai scris-o foarte alert si frumos!
    Zile frumoase, Adrian!

     
    • Adrian

      28/02/2016 at 19:11

      Mulţumesc, Suzana! O poveste de neuitat. O primăvară frumoasă, Suzana!

       
  3. Oana Pantazi

    28/02/2016 at 18:14

    Doamne, Adrian, cat m-a bantuit povestea asta! Bine ca a venit si urmarea… Acum, dupa ce-am citit-o si m-am linistit, parca simt nevoia unui serial, atat e de bine scrisa. 🙂

     
    • Adrian

      28/02/2016 at 19:20

      A venit cam greu urmarea, a stat mult în cumpănă, dacă să se mai scrie sau nu. A ieşit până la urmă! Povestea cu liftul s-a terminat, dar freamătă cuvintele din povestea cu urcatul pe schele, până sus, pe blocul cu opt etaje în construcţie! 🙂

       
  4. optimistul

    03/03/2016 at 09:46

    Cititul cu inima la gat nu face bine inimii mele, sa stii ! :)) Amintirile din copilarie fac bine sufletului mai ales cand sunt extrem de bine detaliate . Ma bag pe articole scrise de tine 🙂

     
    • Adrian

      03/03/2016 at 17:02

      Îți mulțumesc! 🙂 Un Optimist ca tine… cu siguranță stă bine cu inima. Amintirile din copilărie ne fac să ne simțim mai tineri, sau nu? 🙂

       
  5. Adriana

    08/03/2016 at 00:10

    Adrian, ești cel mai tare! Ai scris atât de clar, evident, cinematografic, cu efecte de le simt in mine pe toate, imi tremura picioarele, inima imi bate, și nu știu dacă să vorbesc de voi și liftul vostru sau de puterea ta asupra cuvîntului. Te felicit, sunt onorată să te pot citi!

     
    • Adrian

      09/03/2016 at 00:00

      Sunt la fel de onorat să te citesc, să o citesc pe “Povestitoarea”! Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Comentariile tale sunt pline de căldură!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: