Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a pierdut șirul cuvintelor ce încerca să străpungă până la cer. Privirile au uitat de mult, au uitat culoarea și licărul infinitului. Sunt ațintite sub greutatea pașilor ce rătăcesc același drum. Un drum irosit cu marginile mușcând din gleznele deja însângerate. Cu tălpile sufocate de țărână săpând galerii până la dizolvarea falangelor. Cu urme stupide ce nu duc nicăieri. Doar într-o fundătură de gesturi uscate. Doar într-o fundătură fără umbre.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng trecut peste abdomen ca într-un gest de durere, cu privirile dezmembrate şi fixate undeva într-un univers ştiut numai de el. Braţul drept sprijinit în cot se ducea ancoră spre faţă susţinând un chip imobil. Între degetul mare şi arătător buzele pulsau cuvinte neştiute. Gândurile fulgerau între confluenţe de priviri şi rămăşiţe de gesturi salvate undeva în spatele chipului.
Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate cu furie şi apoi ascunse într-un colţ ce altădată vibra sub atingerea petalei de trandafir. Ele, cuvintele, au luat tot ce au putut salva şi au dispărut în întunericul aleilor, rătăcind neobosite pe urmele paşilor întipăriţi în chemări de vals. Au plecat singure într-un soi de pelerinaj prin locuri în care altădată se legănau şoptite la umbra gesturilor lente. Au plecat iar eu am rămas contur golit de emoţii.
Se sinucideau unul câte unul, pe rând, aşteptând bucuroşi momentul. Era ceva măreţ în gestul lor. Totul se desfăşura într-o linişte complice. Doar muzica descompusă din raze de lună căzute pe urmele lor se auzea timid. Disciplina de care dădeau dovadă în actul lor deliberat era demnă de mari armate ce cândva invadaseră câmpurile. Se comportau ca un clan. Se smulgeau din matca lor fără nici cel mai mic regret şi printr-o mişcare pe diagonală se strângeau într-un colţ de câmp privind spre năluca ce plutea în apropierea lor. Născoceau tot felul de siluete ce se schimbau rapid, într-o sincronizare căutată cu mişcările nălucii. Era atâta viziune în mişcările lor, spirit de echipă, nimic nu părea lăsat la voia întâmplării.
Mi-am ascuns gândurile
inundate… de valuri
nerostite
într-o scoică rătăcită
pe fundul mării,
şi obosit,
am adormit în
legănatul umbrelor
pictate în nisip.
Mi-am trezit emoţiile
cufundate… în murmurul
ideilor strânse
sub chemarea
cântecelor
evadate din inimi.
Cu mâinile îmi
caut rădăcini
în nisip,
dar mă găsesc
bloc de piatră
într-un templu tibetan!
Unduindu-şi umbrele
printre crengi înfrigurate,
dimineaţa lăcrimează
solfegii pe clape
de frunze renăscute.
Moderato…
încep crenguţele
să tremure,
una câte una,
în dirijarea adierilor
primăvăratice,
şi-n arcuşul
razelor de soare!
“Unduindu-şi” – Un cuvânt născut dintr-un gând, sau un gând captiv într-un cuvânt, totul într-un joc ireal!
Fiecare bătaie zvâcneşte într-un ritm egal şi sacadat. O umbră dispare şi reapare sincron cu pulsul resimţit, parcurgând un spaţiu izolat, un spaţiu închis. Bucăţi de umbră vor să evadeze, să rupă zăgazurile universului cunoscut şi să evite aceleaşi mişcări parcurse într-o infinitate constrânsă. Sunete însoţesc încercările nereuşite, fără să scape din ritm chinul impus. Sclipiri găuresc umbre şi se zbat înfiorate, apoi se sting neputincioase. Rămân doar senzaţii bănuite ce uşor, uşor, se întorc şi recompun umbrele inutile. Sunt doar nişte umbre chinuite de gânduri! Iar viaţa e plină de umbre!
Un colportor de suflete mână de la spate turma de umbre mişcătoare. “Sufleteeeeeeeee! Sufleteeeeeeee! Am suflete de vânzare! Sufleteeeeeeeeeee!…”. Cine să îi mai răspundă când toţi sunt încolonaţi în lava fără viaţă ce se scurge pe străzile oraşului fantomă!…
Continuare…
Se scursese un timport, poate două, trei… până şi unităţile de măsură se răzvrătiseră în haosul ce cuprinsese natura. Se scursese fără ca noţiunea timpului să mai preseze pe cineva, într-un ticăit indiferent şi nedecodat, într-o indiferenţă mocnită sub un murmur greu sesizabil. Cohorte de umbre mişcătoare, turme de ciudatini, un lanţ fără identitate şi cu respiraţia bolnavă se târa spre un orizont necăutat. O mişcare… ce părea o scufundare prin cele mai negre străfunduri.
