Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.