Omul de știință are, fără excepție, o perspectivă asupra întregului. Mai pe românește, el nu judecă prezentul în care se află ca pe o simplă realitate imediată, fără cauze și consecințe, ci vede marea schemă a lucrurilor. El înțelege că orice acțiune din prezent va avea un impact înzecit într-un viitor nu chiar atât de depărtat. De exemplu, un profesor bun știe că înaintea lui nu stau în bănci simpli copii cărora trebuie să le predea ceva ca să scape cât mai repede de treabă, pentru ca apoi ambele părți să poată merge curând acasă. El este conștient de faptul că, în spatele băncilor, cu ochi mari și curioși și de obicei zâmbete senine, sunt cei care formează noua fundație a societății. Cei care țin viitorul între două degete și care, la rândul lor, vor prelua rolul de mentor pentru generațiile care urmează. Pentru că iată, acesta este mecanismul prin care orice tip de evoluție este posibil și, din păcate, ca orice tip de mecanism, performanța lui depinde de cea a pieselor care îl compun. Există un singur efect fundamental: orice piesă care ia contact direct cu o alta defectuoasă va purta, mai mult sau mai puțin, același defect.
Internetul este în acelaşi timp un incubator de descoperiri fascinante și de forme grave de incultură, asta o știe orice cititor. În primul rând este un instrument și, ca oricare altul, impactul său depinde în întregime de cel care îl folosește. Ce pot afirma eu, și oricare alt neinițiat în sistemul de învățământ american, este că această țară a devenit expertă în utilizarea eficientă a internetului în sistemul de învățământ. Este nimic mai puțin decât un apendice al lui. Și nu, nu spun nicidecum că asta e soluția pentru o școală perfectă însă adevărul este că internetul aduce câteva avantaje pe care poate că și noi le-am dori. Și da, este adevărat, unele dintre aceste avantaje de care vorbesc necesită schimbări drastice în sistemul din România, însă pentru altele nu e nevoie de nimic mai mult decât un link scris pe tablă, un minim de efort. Acest articol e ceva mai pedagogic decât celelalte, întrucât fiecare paragraf ascunde o invitație. Vă rog să o primiți cu brațele deschise.
Sunt singur în sufragerie. În jurul meu s-a făcut liniște. Măriuca doarme de ceva timp. M a plecat și ea la culcare. Am rămas în colțișorul meu preferat din cameră. Răsturnat în fotoliu, cu privirile tangente la cerul așezat spre atriul stâng, butonez relaxat la telefon. Baleiez între aplicațiile preferate, cu gândurile scrutând spre alte zări. Doar scârțâitul ușii mă mai scoate din zborul gândurilor, o mișcare scurtă ca de sistolă lipită între două oftaturi, un mic recul și apariția Fridei. Mai bântuie prin casă în căutări doar de ea știute, pentru ca apoi să mi se urce pe piept torcând și aruncând priviri furișe către ecranul telefonului. După câteva zeci de secunde de așteptare, mă părăsește ofensată și se duce să împingă vreo cutie de pe birou, sau să foșnească vreo pungă rămasă prin cameră. Televizorul curge în dialoguri la care mai ciulesc urechile din când în când. Apoi se stinge. E miezul nopții. L-am setat să se stingă la miezul nopții deși mă culc la acea oră extrem de rar. Intind invariabil mâna întru-un gest reflex spre telecomandă și repornesc televizorul. E ca un gest tipărit în mine, ca o mângâiere a Fridei, ca o împreunare a mâinilor pe frunte pentru domolirea gândurilor mele. E ora la care se desenează parabole din sufletul meu până spre marginea Pacificului, până în Olympia. Sau… și mai organic, se desenează nopți albe până în inima Olympiei.
36518Update: 21.02.2018
Emoțiile examenului de admitere trecuseră. Purtam în suflet cu mândrie satisfacția atingerii obiectivului propus. Al obiectivului ei! Și-l stabilise singură și își construise fiecare pas cu atâta muncă, cu atâta inteligență și responsabilitate. A intrat acolo unde și-a dorit, unde a visat în fiecare secundă a clasei a VIII-a, la clasa de “mate-info bilingv” de la Colegiul Național Sfântul Sava. Ne bucuram relaxați de ultima parte a verii și, de multe ori, în conversațiile noastre ne întorceam cu gândul către Școala 195, școală pe care o absolvise cu puțin timp în urmă. Într-un astfel de moment am întrebat-o pe Karla: “Acum, privind în urmă, după cei opt ani petrecuți la 195, când tu cunoști majoritatea profesorilor și învățătorilor, le cunoști stilul de lucru, cerințele, așteptările, efortul pe care vor și pot să îl depună în munca cu proprii elevi, știința și metodele, pe cine ai vrea să ai învățătoare dacă ai fi iar la început de școală?”. Răspunsul Karlei a fost rapid și categoric: “Tot pe Doamna Alina Dințică!”
15 Septembrie 2014. E dimineaţă, ora 8.05. Ieşim din casă toată familia: mami, tati, Kărluţa şi Măriuca. Fetele şi-au pus rucsacele în spate, eu m-am încărcat cu buchetele de flori, ne urcăm în maşină şi veseli… plecăm spre Hamburg. “Când ajungem voi vă daţi jos din maşină şi eu caut un loc de parcare” le spun eu. “O să fie nebunie! Nici nu ştiu pe unde voi găsi un loc de parcare.” am continuat. “Ia-o pe străduţe, prin spate, posibil să găseşti un loc acolo. Eu pe acolo mă duc întotdeauna.” îmi spune soţia. Nu ştiam că are veleităţi de taximetrist. Mă iau după ea şi chiar găsim un loc de parcare. Ne dăm jos din maşină. Lume multă! Ne ducem emoţionaţi către intrare. “Uau! Arată extraordinar!” Suntem la poarta Hamburgului.
Îmi aduc aminte din copilăria mea că eram într-o continuă mişcare. Toată ziua eram afară făcând sport. Aveam o singură mare pasiune, pasiune de băiat, fotbalul. Băteam mingea pe maidan fără odihnă. Veneam de la şcoală, îmi făceam la foc automat temele, şi apoi ieşeam afară la fotbal. Ceva mai tărziu, spre sfârşitul şcolii generale, am descoperit lectura şi fabuloasa lume a cărţilor. Şi mai tărziu am descoperit muntele. Pot spune într-un mod “plastic” că cele trei elemente compun propria mea religie. Sportul, lectura şi muntele mă definesc ca individ.
