Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Poezia “Tablou cu maci”
Mi-au bătut în fereastra sufletului într-o zi de februarie, un februarie primăvăratic inundat de ghiocei şi de raze jucăuşe de soare, mi-au bătut timid, cu luciri de aduceri aminte şi cu atingeri ce se suprapuneau peste aceleaşi urme de dor. Mi-am dat la o parte vălul de tristeţi şi am privit uimit spre bucăţile strălucitoare ce aruncau raze calde în mine. Erau mii de bucăţele rătăcite, ce fuseseră purtate de vânturile reci ale iernii şi orbite de ceaţa ce domnise parcă veşnic.
S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.
Poezia “Glaciară”
“Crutoane şi creioane” – Psiluneli
Paşi merg grăbiţi prin forfota locului. Sunt unii lângă alţii. Se privesc pe furiş în timp ce înaintează tăcuţi. Sunt paşii lui, sunt paşii ei. Se conduc reciproc spre un punct de plecare. El are drumul lui, ea are drumul ei. Nu e un fel de despărţire. Au o lume doar a lor, şi o duc acum, împreună, pe umeri, în gând. Apoi lumea se divide, o parte merge cu el, o parte rămâne la ea. Şi fiecare ia cu el o bucăţică din celălalt. Se privesc rar, dar atunci când o fac, cu coada ochiului, se prind într-un joc zâmbit şi încărcat de regrete. Vor să simtă totul dintr-o dată. Şi timpul nu este al lor. Timpul este prea scurt şi nu acordă dispense.
Poezia “De ce???”…
