Noiembrie. Poveste de toamnă. Modernă. Cu prințesa plecată peste ocean cu o bursă școlară. Cu Feți Frumoși aflați în ultimul an de liceu (seniori). Cu Zmei camuflați pe asimptote așteptând momentul în care vor putea devora din numerele lui Fibonacci. Cu bătrânul tată ghemuit de dor în fotoliul de la fereastră, așteptând înfrigurat ca orologiul să sune de miezul nopții la București, și de ora 14.00 în Olympia, ora ieșirii de la cursuri. Cu cerul inundat de stele pregătind să deschidă canalul de comunicare între cele două lumi, între tată și fiică. Și telefonul începe să bipăie. Mesajele curg. Bătrânul tată butonează emoționat și le citește. Cu ochii mari, plini de uimire. “Nu pot să cred! Tremur de fericire. M-am îndrăgostit! De abia aștept să ajung acasă să…” Stop! Ce se întâmplă? Proverbul nu are nicio treabă aici. Nici o secundă nu mi-a fost frică de acest moment. Nu la ea. Și atunci? Să îi fi furat mințile vreun adolescent american? Camera începe să se învârtă cu mine. “… lucrez la Analiză Matematică. M-am îndrăgostit de Matematică!!!” Cum? De Matematică! Și îngrijorarea se șterse de pe chipul bătrânului ei tată. S-a îndrăgostit de Zmeu!!!