Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.
Coboram scările icnind de apăsarea silabelor ce îmi cauterizau clipele pierdute ale zilei. Coboram din frază în frază până la marginea parcului, acolo de unde începeau să se scrie poveștile mele pe alei. Mi se scriau direct în suflet, de parcă tot învelișul meu se topise pe drum. Și ajunsesem la marginea serii ca un fugar cu venele la vedere. Cu inima spartă în mii de bucăți alergându-mi pe epidermă de-a lungul trupului vinovat de propriu-i abandon.
Mă opream pe o muchie de bordură cât să îmi mai trag sufletul timp de un gând vinovat. De un ultim gând vinovat al serii. Apoi, mă legănam amețit pe muchia bordurii. Celelalte gânduri năvalnice mă invadau. Mi se scurgeau cu o viteză atât de uluitoare prin vene, încât toată emoția degajată mă amețea. Tot trupul se lăsa pradă senzației de abandon. Doar palmele încăpățânate își căutau echilibrul trecându-și degetele înroșite prin șuvițe, încercând să resusciteze silabele strivite.
Aveam o conexiune interzisă cu aleile mele. Celule intruse mă secătuiau, alungându-mi din suflet pagini întregi de emoții. Cuvinte peste cuvinte, pervertite, se amestecau, și îmi explodau bombardându-mi sufletul până la însingurare. Îmi vopseau în indiferență toate rândurile, iar aleile se estompau gest cu gest și aproape că dispăreau din simțurile mele.
Legănându-mă pe bordură ca într-un blues interzis, căutam cu privirea mâna de cuvinte, puținele mele cuvinte pe care reușisem să le salvez. Le ascunsesem în pagini întregi, unde se repetau cu fiecare bătaie de inimă. Se repetau în gesturi înăbușite. Se repetau ca într-un descântec de supraviețuire, de parcă le era teamă că se vor pierde cu totul într-o zi. Le ascunsesem într-un ungher din atriul stâng. Și, acolo, ațipiseră până când răsad de dorințe le-am strămutat pe glezne și le-am lăsat să picure într-o seară pe alei.
Oricât de străin îmi duceam pașii până pe alei, cuvintele mă recunoșteau și mi se aruncau în fraze. Deschideam brațele larg și mă lăsam cuprins de înțelesuri numai de noi știute. Pășeam de pe o pagina pe alta până când povestea mea își termina cuvintele la capătul aleii.
Aveam serile mele. Erau doar ale mele. Fugeam răscolit și nerăbdător să îmi aștern poveștile pe alei. Ele, aleile, sunt încă acolo. Doar eu sunt prea istovit să le mai aud ecoul. Sau poate că ele, aleile, au secat de emoții și tânguitul lor gol mă sperie, și mă obligă să fug cât mai departe!
Nici nu știu dacă scrii despre alei, pași, alergare, fraze, cuvinte, istorii sau inimă. Frumoase în oricare dintre variante.
Și eu iubesc melodia asta.
Abia acum am realizat cat de bine canta chitara pe cuvintele tale!
Sper sa iti treaca istoveala, parca nu se potriveste cu ecoul aleilor!
Toate cele bune, Adrian! 🙂
4 Comments
Nici nu știu dacă scrii despre alei, pași, alergare, fraze, cuvinte, istorii sau inimă. Frumoase în oricare dintre variante.
Și eu iubesc melodia asta.
Despre toate și despre emoții. Mulțumesc frumos, Oana!
Abia acum am realizat cat de bine canta chitara pe cuvintele tale!
Sper sa iti treaca istoveala, parca nu se potriveste cu ecoul aleilor!
Toate cele bune, Adrian! 🙂
Voi asculta chitara în buclă până voi decodifica corect ecoul aleilor. 🙂
Mulțumesc, Suzana!