SemiMaratonul Meu!

Deschid ochii din nou. A câta oară o fi? Privesc peste cap spre geam şi întunericul e la fel de prezent. Cât o fi ceasul? E o noapte lungă şi grea. Ieri am dormit la prânz vreo două ore, încercam să mai pun o cărămidă de odihnă peste “ritmul infernal” pe care l-am avut în ultimele luni. Seara am dat stingerea pe la 22.45 şi am reuşit să adorm destul de repede. După vreo două ore a început dialogul meu cu fereastra, cu întunericul de afară. Ce se întâmplă? Parcă sunt un adolescent în noaptea de dinaintea unui examen. Închid ochii, încerc să adorm. Îmi spun încontinuu că trebuie să dorm. Trebuie să fiu odihnit. Dimineaţă am un examen cu mine, cu fiecare bucăţică din mine. Dimineaţă alerg, alerg 21km, alerg în propriul meu SemiMaraton.

Duelul cu întunericul continuă şi timpul se scurge greu. O noapte lungă. Aud telefonul pornind, e aproape ora 7 dimineaţa. E timpul să mă dau jos din pat şi să mă pregătesc pentru eveniment. Mă privesc în oglinda de la baie şi mici cearcăne îmi arată urmele duelului din noapte. Apa rece mă inviorează. Îmi zâmbesc. Citesc hotărâre pe chipul din oglindă. Nu va ceda niciun pas, nicio secundă. Mă urc pe cântar, sunt curios câte kilograme voi da jos în această cursă. Acum două săptămâni, când am alergat 19km, am dat jos 2.4kg. În ultimele 6 luni de pregătire am slăbit 5-6kg. După cursă va trebui să le pun la loc, să fiu mai atent cu alimentaţia.

Îmi îmbrac echipamentul, totul este în alb. Sunt un alergător în alb. Ciorapi albi, short alb, tricou alb. Aşa m-am antrenat în toată această perioadă, în alb. Albul meu fulgera serile de vară pe malul lacului IOR. Îmi pun şi manşetele la mână, tot albe sunt şi ele. Le-am primit cadou, un cadou de suflet şi le simt ca nişte atingeri ce îmi alintă fruntea transpirată în efort. Îmbrac şi tricoul oficial. Am un număr frumos de concurs: 9595. Mă încalţ şi îmi prind cipul electronic de şiretul pantofului stâng. Cipul îmi va monitoriza parcursul la această cursă. Gata, sunt gata de cursă.

Startul SemiMaratonului se va da din Piaţa Constituţiei la ora 9.00 am. Parchez maşina la câteva sute de metri, pe străduţele din jur, şi cu sacul de concurs în spate parcurg pe jos distanţa până la start. Lume multă pe străzi, foarte mulţi iubitori de sport. Sunt peste 6000 de alergători înscrişi pentru această zi la Maraton, Semimaraton şi Ştafetă. Văd oameni de toate vârstele, de la tineri până la pensionari. Piaţa Constituţiei este ca un imens magnet care atrage din toate colţurile ţării şi chiar din afara graniţelor. Simt energia din jur, simt cum mă conectez la această sursă imensă de energie şi calc mândru printre aceşti oameni.

La fel ca la Wings şi la acest SemiMaraton voi alerga împreună cu Nadia. Mi-ar fi plăcut să am câţi mai mulţi prieteni alături de mine într-un astfel de eveniment. Să alergi este doar un act de voinţă, mişcarea există în noi, e nevoie doar de a găsi un pic de timp şi motivaţia necesară. Restul vine pe parcurs şi vă asigur că nu vă veţi mai putea desprinde de fenomen. Nadia este un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă un act de voinţă. “Acum câţiva ani nu eram în stare nici să alerg după un autobuz!” povesteşte ea. A început să meargă de câţiva ani la sală, lucrând constant şi serios, iar efectele sunt pe măsura efortului depus. Am alergat prima dată împreună cu ea acum câteva luni, înainte de Wings, şi m-a impresionat cu energia ei. Mai mult de 2km nu reuşeam să ţin ritmul cu ea. La Wings ne-am stabilit amândoi ca ţintă acest semimaraton şi clipa cea mare a sosit.

Am ajuns înaintea ei în Piaţă. În timp ce o aştept îmi fac încălzirea. Şi ea o face, alergând de la Marriot, pe unde şi-a parcat maşina, spre Piaţă. Este în întârziere şi minutele se scurg. Mai sunt cincisprezece minute până la start. Apare şi Nadia. “Eşti pregătit?” mă întreabă. Răspund cu multă hotărâre în glas. Ne ducem spre sectoarele de unde vom pleca în cursă. Suntem repartizaţi în zone diferite. Pe culoarele de start este o aglomeraţie de nedescris. Nu se aude nimic şi nu se mai înţelege nimic. Sportivii s-au pus deja în mişcare. Întrăm amândoi pe un culoar şi înaintăm spre linia de start. Ridic privirea spre cronometru oficial. Acesta arată 2 minute şi 50 de secunde scurse din cursă. Dau drumul la cronometrul de la ceas, la propriul meu cronometru. Se aleargă pe un culoar îngust, suntem umăr lângă umăr. Nici nu ai loc să îi depăşeşti pe ceilalţi concurenţi. Un singur pas în lateral ar crea un adevărat carambol. “Am pierdut deja 3 minute!” un gând care mă apasă. Nadia mă încurajează, îmi spune că sunt pregătit şi că voi putea recupera acest handicap. Alergăm într-un ritm lent de câteva sute de metri. Începem să ne mai răsfirăm un pic şi spaţiile dintre noi cresc. Ca şi la Wings o aud pe Nadia spunându-mi: “Du-te, Adi! Du-te!” Încep să mă strecor printre concurenţi, sunt momente când efectiv sar printre ei şi măresc ritmul de alergare.

Ajung la prima borna a semimaratonului, la borna de la km1. Privesc la ceas, au trecut peste 6 minute de la start. Trebuie să menţin o viteză medie de alergare cuprinsă între 5’15”-5’30” pentru fiecare kilometru parcurs, altfel voi obţine un rezultat nesatisfăcător. Nu îmi pun problema că nu aş putea termina concursul, decât dacă ar interveni o accidentare. În acest moment am o întârziere de un minut. Din Piaţa Constituţiei traseul merge spre rondul de la Coşbuc apoi face o buclă la 180 de grade şi se întoarce în Piaţă în dreptul km1. Alergasem 100m şi îi vedeam pe cei care plecaseră în primele rânduri cum parcurseseră deja 1km. Acum ajunsesem şi eu la această bornă. Depăşesc încontinuu cu o frenezie care sper să mă ţină cât mai mult. Am ajuns la Piaţa Unirii. Privesc spre borna km2 şi apoi privirea coboară spre ceas, au trecut 10 minute şi secundele bat spre 11. Am recuperat ceva. Continui în acelaşi ritm. Trec la câţiva cm de rondul cu fântâni arteziene din Piaţa Unirii. Stropi de apă se lipesc de mine, îmi umezesc buzele ca un alint al naturii. Pendulez când pe stânga, când pe dreapta, căutând spaţii libere pe unde îi pot depăşi pe ceilalţi participanţi. 15 minute şi câteva zeci de secunde la km3. Sunt în grafic, de acum trebuie să intru într-o rutină, într-un automatism al mişcărilor care mă va ajuta să îmi conserv energia, un automatism în care totul se sincronizează la secundă. Paşi, respiraţii, bătăile braţelor, degetele răsfirate care lăsau aerul să le dezmierde. În toate cursele de pregătire alergam cu degetele lipite şi pumnii strânşi, ţinând în mâna stângâ cheile de la maşină iar în mâna dreaptă telefonul ce îmi contoriza distanţa şi timpul parcurs. Ce bine e să simţi aerul cum trece printre degetele răsfirate. Alerg mai departe.

Alba Iulia. Am ajuns la Piaţa Alba Iulia, sunt la km4 al semimaratonului. Frânturi de gânduri îmi pulsează în ritmul respiraţiei. Îmi mut gândurile pe bătaia braţelor. Ele sunt pistoanele care dau ritmul picioarelor. Mă concentrez pe mişcarea braţelor şi simt dacă ritmul este bun sau nu. De multe ori m-am gândit la un alergător ca la un osândit la galere. Braţele lui sunt asemeni celor ale ocnaşului care bate în tobe şi impune osândiţilor ritmul de tras la rame. Creierul comandă, braţele impun ritmul, iar picioarele asemeni osândiţilor execută fără crâcnire. Respiraţia aduce un reglaj fin în tot acest mecanism simplu, sincronizând şi eficientizând. Picioarele nu se vor opri niciodată singure, ele sunt antrenate să execute. Doar creierul este cel care poate gripa mecanismul şi îl poate strica. Execut rondul de la Alba Iulia şi zburd către km5.

Am ajuns la primul punct de hidratare, cel de la km5. Este aşezat la Piaţa Muncii. Iau un pahar cu un izotonic. Nu am de gând să mă opresc nici măcar o secundă, astfel că voi încerca să beau din pahar în alergare. Reuşesc să iau câteva guri mici iar o parte mi se scurge pe bărbie. Mă uit la cronometru, e trecut un pic peste 26 de minute, totul se scurge conform planului. În faţa mea aud aplauze şi încurajări. La câţiva metri de mine un concurent în scaun cu rotile. La 08.50 se dăduse startul pentru cei cu dizabilităţi. Nu pot să cred! Mă întreb cum a putut să parcurgă aproape 6km în cele 36-37 minute doar cu ajutorul braţelor. Câtă ambiţie! Câtă forţă! Aceşti oameni sunt adevăraţii învingători!

În dreapta mea Patinoarul Flamaropol, un patinoar căzut în paragină. Emoţia mă cuprinde de câte ori ajung în preajma patinoarului şi îmi aduc aminte cu nostalgie de vremea când Kărluţa desena pe gheaţă, din perioada când era Belle, frumoasa mea Belle! Las în urmă şi Arena Naţională şi ajung la km7. Este punctul cel mai estic al traseului, de aici ne întoarcem la 180 de grade şi refacem traseul până în Piaţa Constituţiei. Între acest punct de întoarcere şi Arena Naţională o văd pe Nadia alergând. Pare în regulă şi ritmul ei este bun. Nadia nu a mai alergat de prin luna iulie. O durere persistentă la spate a ţinut-o departe de alergare, deşi la sală a continuat să meargă constant. A fost la un pas să nu se înscrie la acest semimaraton, s-a răzgândit în ultimele zile şi acum aleargă bine. Mă bucur că s-a înscris până la urmă şi admir ambiţia ei! La Arena Naţională se intră în complex şi se înconjoară stadionul. La ieşire din complex o caut cu privirea pe Nadia dar nu o mai zăresc.

Mă apropii de Piaţa Muncii şi aud urale, aplauze, mă apropii de al doilea punct de hidratare, cel de la km10. Mă aşteptam să vad străzile destul de pustii, dar constat că este ceva lume pe margine. O femeie în vârstă, pe care o remarcasem şi la dus, ne încurajează cu multă culoare: “Bravo! Bravo! Ce îmi place cum alergaţi!”. Şi mie, şi celor de lângă mine ne smulge câte un zâmbet. Ajung la punctul de hidratare şi încerc să iau câteva guri de izotonic. Apoi smulg o bucăţică de banană de pe una din mese şi îmi scapă din mână. Iau a doua bucăţică, de pe altă masă, şi continui să alerg mestecând cu grijă la banană. Culmea ar fi să mă înec! Mă uit la cronometru. 10km în 53 minute. E bine! Mă simt bine!

Alerg de o oră şi sunt între km11 şi km12. Sunt la jumătatea cursei. Ajung din nou la Piaţa Alba Iulia şi de aici văd monstrul în faţă, Casa Poporului. La fiecare intersecţie sunt oameni care încurajează pe cineva. Citesc din fugă mici pancarte: “Mami, te iubim! Suntem alături de tine!” sau “Alergi aşa cum te-ai antrenat?”. Amuzante şi încurajante. În fracţiunile de secundă privesc chipurile de pe margine. Doar, doar voi vedea vreun chip cunoscut. Deşi pare lung drumul până la Casa Poporului, timpul trece repede şi închid bucla de 14km în Piaţa Constituţiei. Traseul se continuă pe B-dul Libertăţii, apoi pe B-dul Naţiunilor Unite şi Splaiul Independenţei spre Piaţa Unirii. Trec printr-un prim moment delicat. O astfel de cursă este în primul rând o cursă care se aleargă cu mintea. Trebuie să fii pregătit mental pentru ceea ce implică, pentru tot acest efort. La o privire acum două săptămâni peste acest traseu, o privire neatentă, am reţinut că traseul din Splai trece peste Dâmboviţa şi urcă pe Calea Victoriei. Eroare! Eroare ce poate costa. Când mi-am dat seama că traseul merge până în Piaţa Unirii am simţit câteva kilograme în plus în picioare. Orice necunoaştere completă a traseului poate avea consecinţe nefaste asupra evoluţiei, te poate afecta mental şi randamentul scade.

A urmat Piaţa Unirii cu întoarcere pe celălalt sens, tot pe Splai, iar apoi urcarea pe Calea Victoriei. Mi-am adus aminte de Wings şi de intrarea în Brăneşti, un moment dificil, un moment în care cu greu reuşeam să trag de picioare. Eram într-un moment în care doar voinţa m-a dus mai departe, picioarele se mişcau în reluare. Şi acum la urcarea pe Calea Victoriei a fost un moment mai greu, simţi toată oboseala acumulată în tine. Am văzut pe parcursul semimaratonului mulţi alergători oprindu-se şi continuând zeci de secunde să meargă, doar să meargă. Niciun moment nu am fost tentat să mă opresc! Mă hidratez pentru ultima oară la km15, la intrarea pe Calea Victoriei. Nu mai încerc sa mănânc ceva, de altfel aş fi încercat doar ciocolată, dar la acest eveniment nu aveau. La Wings am mâncat ciocolată la greu, după cursa de 14km. Şi pe Calea Victoriei am trăit acelaşi sentiment de mici tulburenţe. Am reţinut un traseu mai scurt cu câteva sute de metri. O lecţie foarte bună pentru data viitoare. La coborârea în Splai o revăd pe Nadia.

Trec de borna de la km18. Sunt pe ultimii kilometri. Uşor, uşor, încep să fiu depăşit de alţi concurenţi. De unde or mai avea aceste resurse? Am redus eu atât de mult ritmul? Mai am 3km, încerc să mă motivez spunându-mi că mai am de alergat doar un tur de lac, un tur de IOR, o distanţa atât de bine cunoscută. Trag de mine şi reuşesc să menţin un ritm bun. Urmează podul Haşdeu şi mă apropii de Eroilor. E limita a ce am alergat în pregătire, adică 19km. Până aici am fost ca pe un traseu cunoscut, de aici încolo intru în necunoscut, în necunoscutul resurselor mele, de aici încolo îmi împing limitele încă 2km. Ce puţini par aceşti doi kilometri şi totuşi cât de lungi sunt! Mă simt obosit, am senzaţia că nu mai alerg bine. Îmi urmăresc ritmul braţelor şi înţeleg că doar oboseala mă face să cred că alerg mai lent. Ritmul meu se păstrează constant. Trec de ultimul punct de hidratare, cel de la km20. Refuz orice pahar întins, nu îmi mai obosesc creierul cu mişcări ce par inutile, mai am doar 1km. Sunt aerian, sunt ca într-o stare de hipnoză, în jurul meu zgomotele par de pe altă planetă. Simt nerăbdarea creierului de a pune capăt cursei. E setat pentru 21km, mă apropii de aceşti 21km. Nu ştiu fizic cât aş mai fi putut duce, dar creierul sigur ar fi refuzat şi un kilometru în plus.

Sunt pe ultimele sute de metri. Pe margine multă lume ne încurajează. Văd linia de sosire. Mi-ar fi plăcut să forţez un pic acum, să rup un pic ritmul, să cresc viteza, să intru spectaculos. Nu ştiu ce bucată din mine îmi şopteşte astfel de provocări. Nicio reacţie pentru aşa ceva, ritmul constant mă duce spre linia de finiş. Un steward ne face semn spre stânga, nouă celor care terminăm SemiMaratonul. Cei care aleargă Maratonul sunt deja la jumătate. Zeci de metri, atât mai am, din ce în ce mai puţin. Văd chipuri, zâmbete. Ridic privirea spre cronometrul oficial. Arată 1h54′ şi secunde ce se scurg. Ridic braţele a zbor, le ţin ca pe nişte aripi ce bat aerul, iar privirea  se îndreaptă către cer. Trec linia de sosire! Picioarele se opresc, mâna dreaptă se duce către mâna stângă şi opreşte cronometrul. Am terminat în 1h51’15” după cronometrul meu, eliminând cele 3 minute pierdute la startul atât de aglomerat. O bucurie imensă mă inundă. Păşesc drept, mă simt ca un fulg, parcă nici nu mai am stomac. Am reuşit! Am reuşit să termin SemiMaratonul! 21,097km alergaţi într-un ritm bun. Am ieşit din statistică şi mi-am învins limitele. Am scos un timp cu 15min mai bun decât estimările iniţiale. Mi-am propus să termin între 1h50′ şi 1h55′. M-am încadrat în acest interval cu ambele cronometrări, atât cel personal cât şi cel oficial. E extraordinar ceea ce simt!

Primesc medalia de la organizatori, medalia pentru faptul că am terminat SemiMaratonul. E mare, grea şi are autograful Constantinei Diţă-Tomescu. Puşa este marea noastră campioană la Maraton, câştigătoare a medaliei de aur la Olimpiada de la Beijing din vara anului 2008. O medalie de aur cucerită la 37 de ani, un rezultat fantastic. O mare onoare pentru mine să alerg un SemiMaraton şi să primesc o medalie cu autograful ei. Predau cipul electronic, apoi urmează hidratarea. 1, 2, 3, 4, nici nu mai ştiu câte pahare de izotonic am băut. M-am regăsit cu Nadia, ne-am felicitat şi am sărbătorit cu bere fără alcool în Berăria Germană. La final fetele mele mi-au făcut o surpriză frumoasă şi au venit în Piaţa Constituţiei.

Ce urmează? Pauză o săptămână, apoi încă patru ieşiri la alergat pentru a termina acest program început în luna mai. De la 1 noiembrie încep programul de pregătire pentru marea încercare, pentru marea provocarea: MARATON.  În mai 2015 voi alerga la Wings, iar în octombrie 2015 voi încerca să duc până la capăt un Maraton. Şi un pariu cu viaţa! Peste 20 de ani voi încerca un Maraton alergând umăr lângă umăr, voinţă lângă voinţă, alergând împreună cu cel puţin una din fetele mele!!!

P.S. Am ajuns acasă, am făcut un duş fierbinte, am mâncat ceva şi m-am băgat în pat să mă odihnesc. Am dormit frânturi de somn, vreo 2 ore de zvârcoleală. M-am trezit iar Karla m-a auzit. A băgat un cap pe uşă şi mi-a aruncat o privire binecunoscută. “Ce e, tati? Ai nevoie de ajutor?” o întreb eu. “Da, la mate!” Zâmbesc. Mă ridic greu din pat şi cu un calm olimpian îi spun: “Hai să ne apucăm de treabă!” Printre uşoare dureri la genunchiul stâng şi la gambe îmi zboară un gând cald:

“Şi semimaratonişti mai fac lecţii cu copii, nu-i aşa?“

Sursa foto pentru harta traseului.

Articole asemănătoare:

• Şapte zile până la SemiMaraton

• Adrenalină şi Muze

• Planeta în “Cursa Îngerilor” – Primul meu maraton

• Primii kilometri ai maratonului

• În miezul lucrurilor