Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Întâi îmi ating discret vârful degetelor, ele, umbrele, și… se preling spre căușul palmelor. Îmi acoperă liniile și parcă îmi șterg trecutul, îmi șterg viitorul. Rămân doar prezent cuprins în ticăit de umbre muribunde. Brațele mi se ascund și ele, apoi fiecare părticică din mine este căptușită cu umbre, umbre de secunde ce vor să întârzie cât mai mult scurgerea spre final.
Mă transform într-o umbră din care timpul se scurge mai lent, din care secundele se desprind cu blândețe. Aș vrea să-i rămân captiv, să îi blochez tăvălugul sau măcar să îl întârzii. Dar cum să o fac când trebuie să-l blochez în mine, să mă blochez pe mine? Fiecare respirație, fiecare gest, fiecare gând, fiecare bucată din mine consumă secunde, alungă secunde. Fiecare pas îmi smulge câte o secundă din învelișul de umbre și lasă un gol. Îmi lasă un gol făcându-mă vulnerabil în scurgerea lui și împingându-mă spre un mâine.
Îmi pierd din secunde și simt. Simt cum gol după gol se naște în mine, cum timpul pătrunde și îmi accelerează gândurile. Nu mă lasă să îmi gust secundele și mă dezbracă de ele, lăsându-mi sufletul pierdut într-un prezent ce nu îl mai vrea, tânjind după un mâine efemer și plin de găuri.
superfluu si imaculat
din timp in timp se poate
intre paranteze lasat
si nicio contabilitate
sa-i tina companie
e un simplu concept
coincidenta sau nu stranie
e ca se aduna si devine rodul
mai copt!
Alergam care incotro constatand la un moment dat ca prea a trecut al naibii peste noi. Eu zic ca-i mai bine sa numaram secundele, nu mereu, c-am innebuni, ci doar din cand in cand sa mai realizam constient timpul , sa-l privim, sa mai stam de vorba cu el, sa -l mai certam .
Eu mă cert tot timpul cu timpul, s-a și săturat ăsta de mine de la o vreme încoace… m-a lăsat așa nebăgat în seamă, încremenit în propriile mele vise! 🙂
10 Comments
Secundele se pierd chiar in momentul in care gandim ca le pierdem…
Poate am castiga un timp pretios “negandind” aceasta pierdere… 🙂
O saptamana frumoasa sa ai!
PS. O clepsidra la orizontala seamana cu semnul infinit…
Mulțumesc frumos, Suzana! E nevoie și de contemplare!… 🙂
🙁 Peste ce nu trece timpul?
Încă mai căutăm răspunsuri! Mulțumesc, Radu!
Secundele cad, se ascund, incep, se termina, se consuma, ne consumă. Când ne consumă? Doamne, ce secunde amăgitoare avem! Ai scris minunat!
Când visăm, atunci când visăm! Mulțumesc, Adriana!
superfluu si imaculat
din timp in timp se poate
intre paranteze lasat
si nicio contabilitate
sa-i tina companie
e un simplu concept
coincidenta sau nu stranie
e ca se aduna si devine rodul
mai copt!
E tema ta preferată, Adi! Mulțumesc frumos!
Alergam care incotro constatand la un moment dat ca prea a trecut al naibii peste noi. Eu zic ca-i mai bine sa numaram secundele, nu mereu, c-am innebuni, ci doar din cand in cand sa mai realizam constient timpul , sa-l privim, sa mai stam de vorba cu el, sa -l mai certam .
Eu mă cert tot timpul cu timpul, s-a și săturat ăsta de mine de la o vreme încoace… m-a lăsat așa nebăgat în seamă, încremenit în propriile mele vise! 🙂