Rucsacul era în mare parte pregătit din seara trecută. Rămăseseră de băgat doar accesoriile şi alimentele pe care le luam la noi. Încă două ore şi plecăm spre Făgăraş. Şi eu… şi K suntem nerăbdători să plecăm spre munte. De anul trecut suntem cu gândul la această tură. Nu e un traseu uşor iar K are ceva emoţii. Sunt convins că se va descurca, voi fi umbra ei şi îi voi supraveghea orice mişcare. În plus, ştiu că nu va da un singur pas înapoi indiferent cât îi va fi de greu, mai ales cu mine alături de ea. Pentru mine este o reîntoarcere în creasta Făgăraşului după 24 de ani.
Continuarea articolului ““Prima zi a restului vieţii mele!” începută la Cetatea Poienari”… În parbrizul maşinii apare Troiţa. Parcăm pe una din laturile acului de păr, ne punem rucsacele…
Caietul cu poezii – “Neuitare”
– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.
Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.
– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.
Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng…
Caietul cu poezii – “Potir”
Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.
Gândurile mi se întorc cu opt ani în urmă… Suntem în 17 Septembrie 2007. Prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală a fetiţei mele. Amândoi… ţinându-ne de mână ne-am…
Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate…
La 19.30 aveam “întâlnire” cu fiică-mea. Kărluţa era într-o vizită de lucru prin zona Lujerului. Mi-am terminat ziua de muncă pe la 18.15, mi-am strâns uneltele, le-am băgat în rucsac şi am plecat relaxat către locul unde îmi parcasem Sanderuţa. Era vineri şi intrasem deja în week-end. Mă gândeam cum să-mi petrec ora pe care o aveam până la întâlnire. Puteam să stau undeva pe o băncuţă şi să citesc, îl aveam la mine, ca de obicei, pe prietenul meu Kindle şi mă aştepta acţiunea unui roman istoric. Sau… să fac altceva. De data aceasta am hotărât să “hoinăresc” un pic prin Cora Lujerului.
3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai…
Caietul cu poezii – “Primăvară străină”
Nu există om să nu dispreţuiască timpul. Ne seacă de momente şi de viaţă. Aruncăm cu timp cum aruncă focul cu scântei. Şi vin alţii să îl prindă. Nu ne place timpul nostru, însă îl adulăm pe al celorlalţi.
Adunăm timp perpetuu. Îl culegem după ce s-a risipit în viaţă. Am promis că nu-l voi risipi. Nici nu-mi voi goli inima deodată, ca după ce se termină pur şi simplu să plec. Ne atârnăm de viitor ca de falange de nori.
Caietul cu poezii – “Atât de târziu”
Poezia “Atât de departe”
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
Camera era albă în întregime. Iar ea stătea fix în mijloc şi rânjea la pereţii acoperiţi cu praf de cretă, paralizată. Iar ochii ei, de obicei atât de…
Poezia “Nu mai vreau să fiu”
Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de “vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.
Se apleacă zările marine cu mult prea depărtate orizonturi, înspre tăiş de iatagan, la fereastra camerei mele. De peste pervazul cald de lacrimi de soare, camera este pătrunsă…