Ultima echipă iese din circuit și coboară agale scările. Fiecare treaptă oscilează ca un pendul ținând în alertă genunchii cuprinși de un tremurat deranjant. Trupurile se mișcă sincron căutând atingerea. Degetele se strâng crispate în căutarea celuilalt. Privirile li se intersectează în aerul încă rarefiat de senzațiile trăite. E un amestec confuz decantat din spaima cuvântului așteptat ce urma să fie rostit și ușurarea degetelor ce își desenaseră deja gestul programat. Zgomotul mulțimii se împrăștie în jurul echipei. Și crează o cupolă plină de culoare. Se lasă dezmierdați, e momentul lor de glorie. E momentul lor de nebunie, de dulce nebunie.
Priveau de ceva timp la monstrul agățat de cer. O ușoară îndoială le frământa buzele. Se lăsaseră purtați de atâtea povești și veniseră plini de adrenalină. Totul fusese ușor până să ajungă față în față cu el. Acum îl ardea transpirația în palmă și încerca destul de neîndemânatic să o ascundă. Nici coechipierul nu era mai relaxat. Se țineau de mână și emoția le lipiseră degetele crispate. Ar fi vrut să spună ceva, ceva potrivit, câteva cuvinte. Orice numai să pară că este în control, să nu își mai simtă rânjetul speriat de pe chip. Oare ceilalți or fi văzut spaima din privirile lor?
Nodul din gât oscilează de la unul la celălalt. Parcă ar fi doi siamezi ce se sufocă și încearcă să își paseze puținul oxigen de care mai beneficiază. Cu mici șovăieli amândoi pășesc aproape în același timp. Aproape. Mai degrabă se calcă pe glezne, încercând să urce scările în monstrul ce parcă proiectează scene din viitor. Se așază unul lângă celălalt. Se apucă de umeri și se strâng înfricoșați ca niște ofrande în așteptarea sacrificiului. Se privesc adânc în ochi, atât de adânc până când totul în jur se estompează și rămân doar ei și universul golit de materie. Sunt ultimele clipe înainte ca animalul de pradă să prindă viață și să înceapă să își descânte prada.
Un zgomot infernal de lanțuri invadează aerul. Ca niște șerpi mitologici se târăsc înspăimântători către gleznele înfiorate. Se încolăcesc șuierând descântece turbate, legând gleznele în opturi și trăgând de trupuri de parcă ar fi vrut să le sfârtece. Adrenalina îngustează orizontul, proiectând treaptă după treaptă. Privirile nu mai zac speriate spre glezne, privesc în sus la curcubeul promis. Se plimbă prin magia culorilor căutând chei ce se potrivesc să deschidă noianul de visuri. Și zalele trosnesc cu fiecare treaptă spre mai sus. Mai sus, și mai sus, acolo sus unde nimeni nu mai are timp să observe că gleznele au început să sângereze.
Niciodată cerul nu a părut atât de frumos. Aici sus e atât de plin de visuri. Toate așteptările sunt desenate în cozi de constelații, ca la niște zmeie ce au scăpat de sfoara de care erau agățate. Privești exaltat și nu știi prin care visuri să te rătăcești. Ești ca un funambul ce își caută stâlpii de care vrea să își lege celulele, ca apoi să numere pașii care îl duc la celălalt și înapoi către sine. O dată, de două ori, de câte ori își recunoaște pe cer constelații de visuri.
Lanțul smucește brusc făcând privirile să coboare spre glezne. Picături de sânge se scurg în hăul de dedesubt. Se privesc cu teamă. Sunt prinși și captivi amândoi între zale și căderea se simte sub tălpi. Cine pe cine va trage în hău!
P.S. Cuvinte nenăscute sau ascunse de spaimă le bântuie căderea. Se privesc întrebători încercând să își aducă aminte cum sunau zalele: “… de bună voie și nesilit de nimeni…”.
