Mi-am petrecut Paştele în familie, într-o atmosferă caldă şi relaxantă. Duminică la prânz am fost la masă, la părinţii mei. De obicei în astfel de momente, la sărbătorile petrecute în familie, televizorul stă deschis pe un canal pe care găsim muzică populară. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. Am lăsat televizorul pe TVR1, unde se relua un concert jubiliar, în cinstea a 30 de ani de Tezaur Folcloric marca Marioara Murărescu.
Îmi aduc aminte din copilărie cum părinţii mei erau realmente îndrăgostiţi de muzica populară. Ascultau vrăjiţi “muzica cântată” de Ion Dolănescu, de Maria Ciobanu, de Irina Loghin, de Benone Sinulescu, de Maria Dragomiroiu (născută într-un sat la distanţă de un deal şi o gârla de satul tatălui meu, la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt), de Sofia Vicoveanca, de Fraţii Petreuş, de Furdui Iancu. Am crescut cu acest cult pentru muzica populară şi înţeleg frumuseţea ei. Îmi place muzica populară, din păcate o ascult foarte rar. Şi atunci doar întâmplător. Schimbând canalele televizorului şi nimerind peste vreun concert aniversar.
Poate că tocmai de aceea, în aceste momente speciale simt nevoia să ascult muzică populară, nu altfel de muzică, nu să văd vreun film. Doar să ascult muzică populară. Cred că este modul nostru de a ne resensibiliza rădăcinile, de a ne aduce aminte de lumea satului din care ne tragem cu toţii. M-am născut şi am crescut în Bucureşti dar amintirile cele mai calde şi mai frumoase din copilăria mea sunt legate de vacanţele de la ţară, de la mătuşa Maria. De crângurile de salcâmi, de gârla prin care curgeau apele în perioadele ploioase, de plutele subţiri şi înalte pe care ne căţăram şi pe care le aplecam ca pe nişte catapulte, plonjând în aer agăţaţi de vârfurile lor până la 3-4 metri înălţime. Îmi aduc aminte de pârăul (ca un mic canion prin care se scurgeau apele) cel mare de lângă sat, pârău ce muşca din deal şi care la capătul lui avea o adâncime de aproape 10 metri. Iar noi eram nişte adevăraţi exploratori şi alpinişti. Îmi aduc aminte de prunele mari cât un măr (îmi scapă soiul), de alunele ruginoase, de dudul din spatele casei din care uitam să mai cobor, de bureţi şi porumbi copţi pe plita bucătăriei de vară, de perele dulci şi zemoase. Imi aduc aminte de caprele şi de oile mătuşii pe care le duceam de doua ori pe zi la păscut şi la frunză pe dealurile de lângă sat, de tot soiul de jocuri pe care le încingeam până seara târziu, apucându-ne noaptea prin poieni. De bucuria şi încântarea de a călări, de plimbările cu şareta, de căruţele pline cu fân şi noi tronând veseli în vârful lor. O tempora!
Pentru mine muzica populară e un adevărat resort ce mă duce înapoi în timp, mă întoarce în vremea copilăriei mele, în vremea nesfârşitelor şi minunatelor vacanţe de vară petrecute într-un sat vâlcean. Cred că muzica populară trebuie sădită şi păstrată adânc în sufletul nostru, pentru că ea reprezintă legătura spirituală cu satul, cu obârşia noastră. Muzica populară îţi redeşteaptă şi întreţine fiorul apartenenţei la un trecut. Muzica populară îţi defineşte şi conturează o identitate ce trebuie purtată toată viaţa şi transmisă mai departe copiilor noştri. Fără ea ne rupem total de sat, ne uităm rădăcinile şi devenim doar nişte frunze pe care viaţa le împrăştie peste tot.
Dacă după tot ce a pătimit acest popor în epoca comunistă, mai sunt oameni care o regretă, în final nu e decât o MARE RUŞINE PENTRU TOATĂ CLASA POLITICĂ de dupa 1989.
muzica populara ne defineste ca popor. oricat ar vrea unii sa se ascunda, asta e muzica noastra de suflet. iar locurile de la tara reprezinta originea noastra, nu cred ca mai intai au fost orasele si apoi satele, ci invers 🙂
Cântecul este definitoriu pentru tăranul român. Prin cântec tăranul îşi mărturiseşte cele mai profunde trăiri după cum spunea Grigore Leşe. Iar noi, chiar şi la oraş, suntem doar nişte tărani români!!!
Legatura cu satul exista in continuare in multi dintre noi si cred ca sunt multi care isi doresc ca la pensie sa fie la tara si nu cu telecomanda in mana intre betoane.
Chiar daca in prezent satele noastre mai au mult ca sa devina sate europene, din punct de vedere al utilitatilor, pe teren lucrurile incep sa se schimbe in bine. Sunt multe case la tara unde se vede ca din cand in cand se deschide poarta.
Mai Adrian, cu cat te citesc mai mult cu atat am impresia ca imi citesti in gand si suflet… bine ca nu am facut si eu un blog 😉
Sincer… iti mai aduci aminte decate ori ai ramas sa casti gura la ce vorbeu batranii? ce frumos, iubeam sa stau sa ascult toate stiuturile lor. Morometii epic
Tot ce ai în suflet merită scos la iveală. Dacă nu ai un blog, te încurajez să îţi faci. Te vei simţi extraordinar aşternând pe blog gândurile tale.
Cum să nu îmi aduc aminte! Eram un ascultător fascinat. Sorbeam poveştile ce se spuneau în jurul meu. Te mai aştept şi altă dată.
Poate că tocmai de aceea, în aceste momente speciale simt nevoia să ascult muzică populară, nu altfel de muzică, nu să văd vreun film. Doar să ascult muzică populară. Cred că este modul nostru de a ne resensibiliza rădăcinile, de a ne aduce aminte de lumea satului din care ne tragem cu toţii. M-am născut şi am crescut în Bucureşti dar amintirile cele mai calde şi mai frumoase din copilăria mea sunt legate de vacanţele de la ţară, de la mătuşa Maria. De crângurile de salcâmi, de gârla prin care curgeau apele în perioadele ploioase, de plutele subţiri şi înalte pe care ne căţăram şi pe care le aplecam ca pe nişte catapulte, plonjând în aer agăţaţi de vârfurile lor până la 3-4 metri înălţime. Îmi aduc aminte de pârăul (ca un mic canion prin care se scurgeau apele) cel mare de lângă sat, pârău ce muşca din deal şi care la capătul lui avea o adâncime de aproape 10 metri. Iar noi eram nişte adevăraţi exploratori şi alpinişti. Îmi aduc aminte de prunele mari cât un măr (îmi scapă soiul), de alunele ruginoase, de dudul din spatele casei din care uitam să mai cobor, de bureţi şi porumbi copţi pe plita bucătăriei de vară, de perele dulci şi zemoase. Imi aduc aminte de caprele şi de oile mătuşii pe care le duceam de doua ori pe zi la păscut şi la frunză pe dealurile de lângă sat, de tot soiul de jocuri pe care le încingeam până seara târziu, apucându-ne noaptea prin poieni. De bucuria şi încântarea de a călări, de plimbările cu şareta, de căruţele pline cu fân şi noi tronând veseli în vârful lor. O tempora!
5 Comments
muzica populara ne defineste ca popor. oricat ar vrea unii sa se ascunda, asta e muzica noastra de suflet. iar locurile de la tara reprezinta originea noastra, nu cred ca mai intai au fost orasele si apoi satele, ci invers 🙂
Cântecul este definitoriu pentru tăranul român. Prin cântec tăranul îşi mărturiseşte cele mai profunde trăiri după cum spunea Grigore Leşe. Iar noi, chiar şi la oraş, suntem doar nişte tărani români!!!
Legatura cu satul exista in continuare in multi dintre noi si cred ca sunt multi care isi doresc ca la pensie sa fie la tara si nu cu telecomanda in mana intre betoane.
Chiar daca in prezent satele noastre mai au mult ca sa devina sate europene, din punct de vedere al utilitatilor, pe teren lucrurile incep sa se schimbe in bine. Sunt multe case la tara unde se vede ca din cand in cand se deschide poarta.
Mai Adrian, cu cat te citesc mai mult cu atat am impresia ca imi citesti in gand si suflet… bine ca nu am facut si eu un blog 😉
Sincer… iti mai aduci aminte decate ori ai ramas sa casti gura la ce vorbeu batranii? ce frumos, iubeam sa stau sa ascult toate stiuturile lor. Morometii epic
Tot ce ai în suflet merită scos la iveală. Dacă nu ai un blog, te încurajez să îţi faci. Te vei simţi extraordinar aşternând pe blog gândurile tale.
Cum să nu îmi aduc aminte! Eram un ascultător fascinat. Sorbeam poveştile ce se spuneau în jurul meu. Te mai aştept şi altă dată.