Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.
Am gleznele însângerate și pansate cu firicele de nisip. Le privesc duios. Palmele mele le îmbrățișează truda. Truda epocilor parcurse prin nesfârșitul deșert. Fierbințeala deșertului le-a mânat nebune spre orizonturi false. Peste tot aceleași dune istovitoare. Și dincolo de dune un cer indiferent. Nu mai puțin nociv decât otrava topită pe buze din rarele picături de apă întâlnite în cale.
Aproape am ajuns. Am lăsat în spate deșertul chinuitor. Am lăsat în spate oaze otrăvite. Clipe amestecate când doar jumătăți torsionate de lumină brăzdau scrâșnitul pașilor neobosiți. Buzele uscate alintă dureros cuvinte muribunde. Gesturile au obosit. Mi-e sete! Mi-e sete de indiferența pașilor și de liniștea secundelor.
Privesc la ciobul de orizont din fața mea. Respirația mea sacadată crează maree pe marginea lui. E suficient să întind o mână și să sparg orizontul. Un singur gest și mișcarea îmi duce o bucățică din mine dincolo. Aștept. Pe ciob se derulează imagini. Sunt estompate. Și nu le recunosc. De ce le-aș mai recunoaște? Ele nu-mi mai aparțin. Mi-au fost furate. Mi-au fost furate cu tot ce au reprezentat ele. A rămas doar un tablou agățat undeva pe marginea aleii.
Întind mâna dreaptă către orizont. Cea stângă tot își mai numără naivă bătăile inimii. Degetele trec dincolo. Se mișcă. Se ating indiferente, fără să se simtă. Ca atunci când întinzi degetele și atingi doar un perete rece. Îmi oblig mâna stângă să treacă și ea dincolo. Brațele se caută. Încearcă o îmbrățișare. Se cuprind dar este doar un cuplu gol. Și-au pierdut gesturile, și-au pierdut căldura. De ce gura schițează afectată? Nu asta mi-am dorit? Îmi duc umerii înainte și mă aplec. Nu e pregătirea unui zbor, doar o încercare de aruncare peste bord a preaplinului de culoare. Trec chipul dincolo. Îmi simt pe obraji scurgându-se gândurile, emoțiile, clipele săpate pe retină. Totul se scurge. Rămâne doar un chip, un chip străin.
E rândul pieptului să facă saltul în nimic. Umărul stâng se răsucește, pătrunde, pătrunde și se oprește blocat în ciobul de orizont. Fugită din locul ei și lipită de șira spinării, își bubuie revolta la intensitate maximă. Bătăile ei au sens, se scriu și au înțeles: “Nu vreau! Nu vreau!…”
