Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.
Călcâiele se preling ușor, ca niște șoapte neclare atinse de adieri în noapte. Brațele se deschid într-o mișcare frântă, cu degetele răsfirate și oprite de căderea umerilor înspre simțuri. Privirea fixată pe înlănțuirea secundelor rupe o bucățică de univers, ascunzând-o în spatele gândurilor ca pe un bilet de întoarcere. Buzele se înveselesc îmbujorând căderea pe un asfalt neprimitor. Mă simt înghițit și dizolvat într-o infinitate de gesturi pierdute.
Răceala zidului mă recompune, îmi readuce zgomotul secundelor ce izbește în jur. Bucăți de zid desprinse ca niște răni umflate de vreme îmi scriu pe spate. Sub tălpi scrâșnesc cioburi și sunetul lor trezește revolta sângelui într-un trup ce fusese cuprins de tăcere. Prin ochiuri diforme de ferestre frigul se zbate furios. Un șir de scaune vibrează fără noimă, cu spinarea șoptind în rănile zidului cuprinse de spaime.
Deasupra mea un murmur mai mult închipuit. Ridic privirea peste umăr. Un ceas dărâmat amestecă secundele ca într-un carusel nebun, iar timpul pare că și-a pierdut măsura. Acele îmi găuresc sufletul și îmi irosesc momentele zidite pe pereți. Două șiruri amestecate cu gânduri se scurg, se scurg pe jos ca două șine paralele și mi se scriu până dincolo de orizont.
Un steag flutură leneș peste șine. Un picior se așază pe scară. Și privirea îndreptată spre înapoi este dusă către găurile deschise în orizont!
2 Comments
De câte ori citesc un text aici mi se face ciudă că se scrie atât de rar.
Îți mulțumesc frumos, Potecuță! Mă încurajează cuvintele tale.