Mi-au bătut în fereastra sufletului într-o zi de februarie, un februarie primăvăratic inundat de ghiocei şi de raze jucăuşe de soare, mi-au bătut timid, cu luciri de aduceri aminte şi cu atingeri ce se suprapuneau peste aceleaşi urme de dor. Mi-am dat la o parte vălul de tristeţi şi am privit uimit spre bucăţile strălucitoare ce aruncau raze calde în mine. Erau mii de bucăţele rătăcite, ce fuseseră purtate de vânturile reci ale iernii şi orbite de ceaţa ce domnise parcă veşnic.
Bucăţelele se atingeau duios între ele şi sunetele provocate parcă îmi cântau în fereastră note cunoscute, note ce reuşeau să îmi ridice un colţ de suflet. Le-am deschis fereastra şi le-am lăsat să intre. Au intrat toate. Au intrat şi s-au dus într-un colţişor unde au creat un nor strălucitor. S-au dus direct spre acel colţ. Au parcurs drumul fără niciun fel de şovăire, un drum ce părea să cunoască acele luciri şi s-au aşezat într-un anumit colţ, în colţul ce doare. Am tresărit nervos crezând că atingerea îmi va provoca un nou puls al durerii, o durere cuibărită în mine de când sufletul mi-a fost izgonit din nori. Dar m-a surprins atingerea, am simţit-o ca pe un pansament, ca pe o adiere vindecătoare ce îşi trage puterea din aerul respirat de nori.
Mi-am luat un gând şi l-am murmurat până în colţişor, mi-am picurat peste el bătăi de inimă, am respirat sufocat din amintiri… şi toate le-am amestecat cu bucăţile strălucitoare ce se aşezaseră într-un colţişor din mine. Am privit apoi nostalgic dansul bucăţelelor, un dans ce le aşeza ca într-un puzzle ştiut numai de ele. Cu fiecare legănare, cu fiecare dans subtil, ele, bucăţele strălucitoare, se aşezau şi se îmbinau într-o imagine perfectă, într-o emoţie ce răspundea în nori. Şi amintirile m-au năpădit, m-au copleşit cu totul.
Bucăţelele strălucitoare erau cioburi din sufletul tău, cioburi care veniseră la mine şi mi te recompuneau într-un colţişor din mine!
