Când soarele dispare-n infinit,
Când stelele se regăsesc cu spaimă,
Ce-mi mai rămâne oare de făcut?
Decât să-mi chem încetişor iubirea-n taină!
Când lacrimile-mi sapă năluciri pe faţă,
Când pieptul mi-e zdrobit de suferinţă,
Ce-mi mai rămâne oare de făcut?
Decât ca-n basme să îmi pun dorinţă!
Când ochii rătăciţi te caută pe stradă,
Când simţurile mi te proiectează-n gânduri,
Ce-mi mai rămîne oare de făcut?
Decât să-mi fierb durerea-n rânduri!
Când totul mi-este interzis,
Când totul mă sufocă ca o gheară,
Ce-mi mai rămăne oare de făcut?
Decât să-mi urlu deznădejdea ca o fiară!
Când totuşi mai mă ţine o speranţă,
Că tu şi eu vom fi din nou acelaşi dor,
Ce-mi mai rămîne oare de făcut?
Decât ca Eminescu să invăţ să mor!
2 Comments
Foarte frumos ! Imi place !
Îţi mulţumesc, Radu!