Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.
2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.
Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.
Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.
2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.
Prima parte… “Oh, my god!”, spune cu entuziasm doctoriţa. “Nu mai este aşa mare, pare că s-a mai retras, că a răspuns la antibiotic. Palpaţi şi voi!”, le spune celor două rezidente. Un balon de aer se revarsă în plămânii mei. Respir greu şi sacadat. Ochii îmi fug repede spre ochiul de geam şi privesc prin atmosfera lăptoasă ce s-a aşezat avalanşă peste oraş. “Căutaţi pe net unde putem face şi o Bartonela!”, continuă doctoriţa…
Continuare…
De multe ori trăiesc acest sentiment. De multe ori îmi este teamă că nu îl mai găsesc când mă întorc acasă. Deși îl port în fiecare clipă și îl simt permanent în peregrinările zilnice, gândurile mele îi palpează așteptarea la fiecare revenire în mine. Pătrund în casă și arunc priviri speriate. E tot acolo, în același colț al unei camere închipuite. S-a așezat în acel loc parcă de când lumea. Și-a ales un colț al lui, la câteva gesturi de cer, de cerul ce răzbate prin fereastra gândurilor. Tăcut, discret, își păstrează umbra pe fotoliul din colț, ascunzându-și chipul în spatele cuvintelor. Respir ușurat când îl regăsesc în același colț al înțelesurilor. Chiar dacă uneori îmi ține cuvintele captive și nu le lasă să tâșnească înfometate, să se amestece în dansul gesturilor lente.
Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.
De o perioadă de timp am început să şchiopătez. O uşoară stinghereală m-a prins pe partea stângă. A venit tăcută, cu atingeri delicate, aproape nebăgate în seamă. Mi-am simţit, întâi, călcâiul stâng lăsându-se temător pe foile împrăştiate pe podea. Îl duceam într-o mişcare lentă, ca pe un cuvânt ce îşi caută amprenta la fiecare început de rând. Atingeam vag durerea şi glezna îmi împingea instinctiv, amestecându-mi semne şi schimbându-mi înţelesul mişcării. Cu gesturi precipitate îmi mutam gândurile absente pe glezna dreaptă, căutând mai multă compasiune, sau crezând că această jumătate nu mă va trăda. Călcâiul stâng mi se hlizeşte obraznic pe coala furată, privind către dreptul ce îşi pierde din elan.
Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.
Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.
Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.
Preludiu… “Crucea“… Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.
“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…
Intermezzo… continuare… Cu flori agățate de poalele rochiei, cu pale de vânt șoptindu-i picurat pe umerii atinși de o veche resemnare, cu buzele tremurate de emoție, cu ochii sclipind temători, și-a îmbrățișat starea de abandon, acolo, în mijlocul câmpului. O ultimă privire speriată aruncată spre colbul drumului.
Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?
Un murmur se desprinde firav picurând în spaţiul dintre noi. Se desenează în cercuri nehotărâte, tremurate, înfometate, pătând, apoi decupând în aerul din jur. Liniştea se rupe în tăceri izolate, impuse, sângerânde, prăbuşite în gol, într-un gol pustiit de cuvinte. Aerul ciuruit de atâtea tăceri se descompune în bucăţi de timp, bucăţi cu memorii frânte în tablouri şterse. Culorile şi-au pierdut emoţia şi alunecă într-un fuior gri ce înghite tot, fiecare scenă, fiecare pas, fiecare gest.
Sfârşit de vară. 2015. Nu a fost doar un “blind date” clasic, simplu, americănesc. A fost mai mult decât atât, a fost mai mult decât o primă întâlnire, a fost o călătorie printre amintirile ei, ale Vienei, ale acestei frumoase fostă capitală imperială. Am plecat la întâlnirea cu ea gândindu-mă la viciile acestei “arhiducese” habsburgice, arhiducesă ce și-a transformat fiul într-un bastard și l-a lăsat să moară condamnându-și mariajul cu Bonaparte, cel ce a sedus-o și a transformat-o în propria-i metresă de două ori în același deceniu al începutului de secol XIX. Am uitat rapid de Căpcăunul din Corsica și m-am lăsat prins în mrejele ei. Astfel am descoperit-o frumoasă și seducătoare. M-a cucerit cu palatele ei, cu picturile și gravurile ei, cu amintirile atât de bine conservate. Dincolo de “amintiri” vechi și strălucitoare, am coborât curios pe străzile ei admirându-i prospeţimea şi toleranța cu care își primește asupriții de altă dată.
Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.
Gândurile mi se întind tăcute ca nişte braţe răbdătoare ce caută să cuprindă secunde risipite, să smulgă din amprentele lor cuvintele captive, să le elibereze şi să le aducă înapoi în spaţiul gesturilor lente. Le apucă cu atingeri firave și tremurânde, ce au supravieţuit propriilor furtuni, le înmoaie în valuri aşezate pe glezne rătăcite, pe urme lăsate de scoici în tânguiri de ecouri. Le scutură de chemări și le zvântă silabă cu silabă până mi se nasc fraze nerostite pe propriile buze.
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
