Am avut opt ani minunați împreună cu K. la Școala Gimnazială 195. Opt ani în care nu îmi aduc aminte de un singur moment în care să mă simt altfel decât mândru de ea. Opt ani în care ședințele cu părinții erau adevărate momente de savoare și relaxare pentru mine. Recunosc că în primii patru am avut un rol mai degrabă secundar, a contat foarte mult modul cum s-a lucrat în clasă și prezența foarte consistentă a mamei. Începând cu clasa a V-a am fost promovat, și am intrat pe un rol de titular, în special pe materiile “tehnice”, doar sunt inginerul din familie. Matematici, Fizică, un pic de Chimie, Istorie (cu ce plăcere dialogam amândoi despre epoci și personaje istorice), Geografie, proiecte la Civică și Tehnologie. La Română eram depășit, nu aveam ce să o învăț, dimpotrivă, îi ascultam uimit și emoționat eseurile scrise pentru teme sau concursuri școlare. La Gramatică M. și-a păstrat postul de titular, era principalul ei partener. Evident că toate acestea au fost posibile în primul rând datorită ei.
“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.
Caietul cu poezii – “Cuvintele Toamnei”
O bucățică de infinit se zbate tăcută între cer și pământ. Privesc peste umăr la chemarea orașului. Acolo jos, contopit cu orizontul, orașul e încă amorțit de somn. Ca o făptură ușor contorsionată, cu jumătatea de jos spre curgerea râului, acoperită de un văl de ceață, de parcă norii ar fi coborât drăgăstoși să îi acopere rotunjimile fierbinți, cu jumătatea de sus pulsând dezvelită în așteptarea îmbrățișării dimineții. Cerul privește pe furiș către firul de apă ce desenează curbele orașului și roșește, roșește încetișor lăsând razele să umble în căutarea ferestrelor deschise.
“Când pleacă Karla?”… este întrebarea cea mai des auzită în ultimele luni. Este întrebarea care m-a bântuit și care mi-a rupt sufletul în două. O parte mustind de bucurie și de mândrie, cealaltă adunând tristeți cu fiecare semn de întrebare. De șapte zile această întrebare și-a devorat răspunsul, apoi s-a dizolvat în îmbrățișările noastre de rămas bun. M-a lăsat buimac în acea seară, cu gust de abandon pe buze, cu privirile căutând speriate spre o lume pustiită. Mi-am dus zvârcolirile peste noapte, luptându-mă cu tristețile din mine și așteptând lumina dimineții, să-mi pătrundă în suflet și să-mi readucă culoarea zilei de mâine. M-am trezit pe la 5.30 dimineața și instinctiv am luat telefonul. De câteva minute un sms mă aștepta. Era un mesaj de la ea. Un mesaj simplu și banal, un mesaj ce mi-a readus soarele în geam.
Mergem în șir indian. Ne întindem pe un fir de vreo 40 de metri. Șirul este format din șapte exemplare de rasă, pur sânge, foarte frumoase, dresate. Mergem în tăcere, sunt primii pași. De abia am ieșit din manej și am pornit pe cărarea ce merge către sud-est, către Valea Cernei. Emoția este atât de mare, atât de vie, încât parcurgem primele sute de pași într-o tăcere totală. Mă bucur de acest moment ca un copil. De fapt, sunt un copil în aceste clipe. Mă simt ca într-o patrulă prin preerie, o patrulă de cercetași ce încearcă să ducă un mesaj la cel mai apropiat fort. Mergem în șir indian, într-o tăcere deplină, strunind caii să pășească pe aceleași urme, pentru a putea deruta iscoadele vreunui trib de indieni răzvrătit.
E dimineață, soarele s-a ridicat dezmierdând coroane de stejari. Umbra dublează personajele ce urcă poteca stingheră prin poieni de stepă. Ici colo mici stâncării ce obligă calul să așeze copita ca într-un dans. Cărarea ne duce prin porțiuni de rariște, pe lângă copaci ce ne ating invidioși cu ramurile lor. Șerpuiește prin vegetația bogată și încă verde, pentru ca surprinzător să dispară după frunziș de Cărpiniță. În spatele nostru se înșiră colină după colină. E o alternanță plăcută, cu peisaje încântătoare, ce îți menține o stare permanentă de bucurie.
Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.
2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.
Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.
Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.
2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.
Prima parte… “Oh, my god!”, spune cu entuziasm doctoriţa. “Nu mai este aşa mare, pare că s-a mai retras, că a răspuns la antibiotic. Palpaţi şi voi!”, le spune celor două rezidente. Un balon de aer se revarsă în plămânii mei. Respir greu şi sacadat. Ochii îmi fug repede spre ochiul de geam şi privesc prin atmosfera lăptoasă ce s-a aşezat avalanşă peste oraş. “Căutaţi pe net unde putem face şi o Bartonela!”, continuă doctoriţa…
Continuare…
De multe ori trăiesc acest sentiment. De multe ori îmi este teamă că nu îl mai găsesc când mă întorc acasă. Deși îl port în fiecare clipă și îl simt permanent în peregrinările zilnice, gândurile mele îi palpează așteptarea la fiecare revenire în mine. Pătrund în casă și arunc priviri speriate. E tot acolo, în același colț al unei camere închipuite. S-a așezat în acel loc parcă de când lumea. Și-a ales un colț al lui, la câteva gesturi de cer, de cerul ce răzbate prin fereastra gândurilor. Tăcut, discret, își păstrează umbra pe fotoliul din colț, ascunzându-și chipul în spatele cuvintelor. Respir ușurat când îl regăsesc în același colț al înțelesurilor. Chiar dacă uneori îmi ține cuvintele captive și nu le lasă să tâșnească înfometate, să se amestece în dansul gesturilor lente.
Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.
De o perioadă de timp am început să şchiopătez. O uşoară stinghereală m-a prins pe partea stângă. A venit tăcută, cu atingeri delicate, aproape nebăgate în seamă. Mi-am simţit, întâi, călcâiul stâng lăsându-se temător pe foile împrăştiate pe podea. Îl duceam într-o mişcare lentă, ca pe un cuvânt ce îşi caută amprenta la fiecare început de rând. Atingeam vag durerea şi glezna îmi împingea instinctiv, amestecându-mi semne şi schimbându-mi înţelesul mişcării. Cu gesturi precipitate îmi mutam gândurile absente pe glezna dreaptă, căutând mai multă compasiune, sau crezând că această jumătate nu mă va trăda. Călcâiul stâng mi se hlizeşte obraznic pe coala furată, privind către dreptul ce îşi pierde din elan.
Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.
Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.
Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.
Preludiu… “Crucea“… Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.
“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…
Intermezzo… continuare… Cu flori agățate de poalele rochiei, cu pale de vânt șoptindu-i picurat pe umerii atinși de o veche resemnare, cu buzele tremurate de emoție, cu ochii sclipind temători, și-a îmbrățișat starea de abandon, acolo, în mijlocul câmpului. O ultimă privire speriată aruncată spre colbul drumului.
