Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui singur gând. Înviorate. Jucăușe. Trasoare ce luminează prin toate ungherele din suflet. Mă sperii când văd în lumină atâtea secunde pierdute. Un dor desțelenit între noi. Și teamă de pași, nesiguri, ce se pot rătăci prin hățișul silabelor nespuse. Incendii provocate. Întreținute. Aer rarefiat la capete de rând. Eu nu te știu. Tu nu mă vezi. Doar ne pansăm tăceri cu gust dulceag de anacronism.
Privirile. S-au stins sub smogul cotidian… Nu ai crezut vreodată că vei fi privită așa. O! Nu! O știm amândoi. Tot acel univers. Doar pentru tine. Un univers doar al tău. Martoră din centrul lui. Răpită cu fiecare puls ce se descărca pe retina ta. Mă plimbam în fiecare seară la braț cu un dor prin ochii tăi. Îi țineai închiși de teamă să nu plec. Și îmi cântai. Un solfegiu. Un ritm ce se desena între cele două atrii. Atriul meu și atriul tău. Mă prindea miezul nopții furișându-mă printre amintiri. Prin trecutul tău. Printre chemările tale. Erau acolo martore. Și mă așteptau. Mă așteptau chiar dacă tu le oftai că numele meu are aceeași desinență cu detestatul anacronism.
Gesturile. Sculpturi îngălbenite de uitare… Un amestec duios de teamă și dorință. O luptă mistuitoare. Mă urai. Și îți urai slăbiciunea. Râcâiai cu unghiile până la sânge în zidul construit în jurul tău. Căutai o spărtură cât de mică. Atât cât respirația mea să ajungă la tine. Chiar dacă apoi îți înfigeai unghiile rupte în propria-ți carne. De parcă voiai singură să îți tatuezi păcatul între coaste. Sângerezi? Și degetele mele alunecau în umbra lacrimilor tale. Știu! Nu pot să mă abțin. Să nu îmi ard amprentele pe brațul tău. Le las acolo. Căci nu mai am nevoie de ele. Nu-i nimic! Nu doare. Doar atunci când amprentele tale îmi vor scrie cu propriul meu sânge pe piele inevitabilul anacronism.
Iubirile. Picături de rouă printre rânduri… Ziduri. Cad sub apăsarea chemărilor. Ai venit! Sunt aici! Cât de frumoasă ești! Așa mă vezi tu! Pagina e goală. Te-ai așezat la capătul rândului pe un colț de canapea. Ochii îți licăresc de atâta așteptare. Ai vrea să întinzi un braț dar sub unghii spaimele încă îți zvâcnesc. Mai stai un gând. Și îl înveți să se rostească. Pe sub tălpi îți răsar petale. Un drum de petale ce te îndeamnă spre mine. Te aștept la celălalt capăt de rând. Și pășești. Ține doar pe petale. Nu călca înafară. Nu lăsa zidurile să se refacă. Încă un pas. Și încă un pas. Unde ești? Unde ești??? Aici! Nu mă vezi? Sunt jumătatea din tine! Nu mai știu dacă o spui tu sau eu. Știu doar că a început să plouă. Și plouă cu anacronisme!
Plecările. Sunt ziduri ce renasc… O dată. De două ori. De trei ori. Am cultivat trandafiri sub zidurile tale. Până când au fost astupate de rugi. Știam amândoi că într-o zi vom plăti. Că nu ne vom mai vedea sufletele de atâția țepi. Și zgomotul înăbușit al unghiilor tale nu se mai aude. Degeaba caut spărturi. Respirațiile noastre nu se mai recunosc. Fiecare nouă spărtură a fost mai mică. Și mai mică. Până când inima ta nu a mai avut loc să bată. Cel puțin așa aș vrea să cred. Să cred că este doar vina ta. De unde să știu că prea multe petale strivite sub tălpile tale îmi vor altera frazele. De unde să știu că le vor așeza fără rost în rânduri nesfârșite de anacronisme.
Epilog. Un epilog parafrazând-ul pe Adrian Păunescu:
“Te-aș cere-napoi însă n-am cui te cere
Și restul e numai Anacronism și tăcere.”
