Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate cu furie şi apoi ascunse într-un colţ ce altădată vibra sub atingerea petalei de trandafir. Ele, cuvintele, au luat tot ce au putut salva şi au dispărut în întunericul aleilor, rătăcind neobosite pe urmele paşilor întipăriţi în chemări de vals. Au plecat singure într-un soi de pelerinaj prin locuri în care altădată se legănau şoptite la umbra gesturilor lente. Au plecat iar eu am rămas contur golit de emoţii.
Sunt seri cu stele speriate şi scurse prin orificii, sunt seri când luna mi se pierde prin furtuni de gânduri ca un far banal, sunt seri când îmi scutur secundele de porţi ferecate şi triste, sunt seri când dorul de cuvinte mă scoate din mine şi mă trimite acolo pe alei. Cu fiecare pas pe care îl fac în noapte, natura se strânge şi mă înlănţuie. Toate încep să se învârtă în jurul meu rănindu-mă pe trup, rănindu-mă în suflet. Îmi simt fruntea atinsă de răceala frunzelor, simt crenguţe ce tresar pe vârful degetelor mele, simt aşchii desprinse din bănci şi altoite în pieptul meu, simt fire de iarbă desenându-mi abisuri pe glezne, iar gândurile… gândurile mă strivesc, mă lipesc brutal de pământ.
Lipit de asfalt cu braţele deschise larg într-un murmur de penitenţă, un murmur surd din care cuvintele îmi lipsesc, devin una cu aleea, mă transform într-o alee strivită şi pe mine încep să răsară urme de paşi, urmele paşilor tăi. Încerc să mă răzvrătesc, să mă eliberez din această contopire dar cu fiecare mişcare urmele de paşi smulg bucăţi din mine. Din urmele smulse ies gesturi duioase şi îmi pansează rană cu rană, îmi alină fiecare durere, pentru ca apoi să dea naştere la alte urme, din ce în ce mai multe urme, urme ale paşilor tăi.
Sunt plin de urme şi în mine se întinde căldura paşilor tăi. Închid ochii şi mă las invadat. Un tremur uşor îmi apasă pe buze. Sunt propriile mele cuvinte ce s-au întors la atingerea ta!
6 Comments
… cuvintele argintate ce şi-au găsit strălucirea în liniştea nopţii…
Frumos ai scris! 🙂
Mulţumesc, Dana.
Am retrait clipa cu fiecare rand citit.
Mulţumesc…
Cuvinte Minunate!
Mulţumesc.