A fost sau nu a fost?

A fost sau nu a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Sunt convins că fiecare dintre voi a auzit de multe ori discutându-se acest subiect. Sunt foarte mulţi români, cu preponderenţă din generaţiile celor născuţi în anii ’30 şi ’40, care vă vor răspunde fără să respire şi chiar ofensaţi de întrebare că a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu. De fapt un răspuns mai corect din partea lor ar fi că ei au trăit mai bine înainte de ’89 decât după. Cine sunt de fapt aceşti români?

Fac parte din generaţiile celor născuţi în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial, sau care erau prea mici în anii ’30 pentru a putea să-şi amintească ceva din perioada interbelică. În cel mai bun caz îşi amintesc de violenţele şi asasinatele legionarilor din perioada dictaturii lui Carol al II-lea. Apoi peste ei a venit marele război mondial, taţii au fost trimişi pe front, au urmat ani de teroare, lipsuri, cu moartea bântuind prin jur. Am întors armele şi au venit tancurile sovietice, au urmat furturi de bunuri şi animale, mame violate, răzbunări şi deportări, şi mai presus de toate au venit comuniştii aducând cu ei ciuma roşie.

S-a terminat războiul, tifos, secetă, foamete, s-au fraudat alegeri, s-a abolit monarhia şi s-a intrat în cea mai neagră perioadă din istoria modernă a României. BOLŞEVIZAREA. Decapitarea întregii elite româneşti, naţionalizarea şi colectivizarea au fost bomboana pe colivă. Comuniştii au asasinat o Românie şi au confecţionat în regim de urgenţă o alta. Pentru a putea conduce această ţară, comuniştii au avut nevoie de cadre, de o “infrastructură umană” la nivel naţional, ceea ce le lipsea. Şi atunci le-au inventat peste noapte, cu puşcăriaşi, cu aventurieri, cu oameni fără educaţie şi mediocri, cu oameni fără viziune, fără caracter, nişte unelte brutale şi fără scrupule.

Românii născuţi în anii ’30, ’40 au fost crescuţi, educaţi şi “încolonaţi” în acele timpuri teribile şi negre.  Crescuţi cu lipsuri şi obişnuiţi cu puţin, pentru ei a fost o adevărată gură de oxigen venirea la putere a lui Ceauşescu începând cu 1965. Cu politici ce mimau independenţa faţă de URSS, refuzul de a participa cu trupe în Cehoslovacia 1968, apropierea de vest, creşterea nivelului de trai a populaţiei, industrializarea, construcţia de locuinţe, Ceauşescu şi-a consolidat puterea în România, şi-a atras susţinerea şi admiraţia unei părţi importante a populaţiei, în general de factură muncitorească. Pentru aceste generaţii nu e deloc de neglijat faptul că Ceauşescu a dat posibilitatea muncitorimii să câştige de două ori mai mult (prin sistemul orelor suplimentare) decât “gulerele albe” (mă refer la personalul TESA). Astfel şi-a fidelizat o clasă socială numeroasă.

Să fie foarte clar, nu îi acuz cu nimic pe aceşti oameni, doar afirm că ataşamentul lor faţă de Ceauşescu este o umilinţă în plus faţă de tot ce a trebuit să îndure românii în epoca comunistă.

Vreau să le reamintesc acestor oameni de femeile care au murit încercând să facă un avort, ajungând pe mâna unor “măcelari” clandestini pentru că statul le refuza. Mai mult decât atât, ajungând prin spitale ciopârţite şi cu hemoragii, erau pur şi simplu lăsate să moară, medicii refuzând să le opereze de teama securităţii. Vă reamintesc de serile când aveaţi invitaţi la masă colegi şi prieteni, şi vă conversaţi cu fermoarul tras la gură de frica că unul dintre interlocutori ar putea fi turnător.

Vă reamintesc de înfometarea la care aţi fost supuşi în anii ’80 datorită unui ideal măreţ, anularea datoriilor externe ale ţării, în condiţiile în care majoritatea producţiei agricole se exporta deşi putea îndestula dublul populaţiei României. Vă amintiţi când luaţi scăunelul şi plecaţi dimineaţa la 5.00 să vă aşezaţi la coadă, la carne sau la ce o veni? Vă amintiţi de umilinţele trăite când venea câte un binevoitor la magazin şi vă anunţa că s-a băgat carne la magazinul de la prima staţie, şi alergaţi disperaţi până acolo ca să prindeţi ceva şi să puneţi pe masă copilului?

Vă reamintesc de sacrificiile şi victimele înghiţite de construirea monstruoasei Case a Poporului, un stigmat al ruşinii şi neputinţei pe obrazul nostru. Oare câte sate ar fi putut fi electrificate, câte şcoli, spitale, azile de bătrâni ar fi putut fi construite cu tot acel efort naţional? Vă reamintesc de dezrădăcinarea ţăranilor prin aberantul program de sistematizare a satelor. Vă reamintesc de frigul îndurat în apartamente iarna, de lipsa apei calde, de întreruperea curentului, de dărâmarea unor biserici şi monumente istorice. Vă reamintesc ce vă aştepta după ’89 dacă nu ar fi căzut Ceauşescu, “circurile foamei”. Toate acestea s-au întâmplat în epoca de aur Ceauşescu. E trist că incă vă mai sună în urechi:

“Avem în fruntea noastra un fiu al ţării
Cel mai iubit şi cel mai ascultat.
Ce-n lume, pînă-n depărtarea zării
E preţuit de oameni şi stimat.”

De fapt cred că ar trebui să îi strângeţi pe toţii “ESCU” din politica românească şi împreună să fredonaţi în cor:

“Poporul, Ceauşescu, România,
Poporul, Ceauşescu, România.”

Dacă după tot ce a pătimit acest popor în epoca comunistă, mai sunt oameni care o regretă, în final nu e decât o MARE RUŞINE PENTRU TOATĂ CLASA POLITICĂ de dupa 1989.

Articole asemănătoare:

• Nu-i mai suport!

• Mai sunt emisiuni TV care merită urmărite?