Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.
Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Poezia “Simbioză cu marea”
“Tibetan” – Gând din cuvânt
Tibetan
Mi-am ascuns gândurile
inundate… de valuri
nerostite
într-o scoică rătăcită
pe fundul mării,
şi obosit,
am adormit în
legănatul umbrelor
pictate în nisip.
Mi-am trezit emoţiile
cufundate… în murmurul
ideilor strânse
sub chemarea
cântecelor
evadate din inimi.
Cu mâinile îmi
caut rădăcini
în nisip,
dar mă găsesc
bloc de piatră
într-un templu
tibetan!
“Tibetan” – Un cuvânt născut dintr-un gând, sau un gând captiv într-un cuvânt, totul într-un joc ireal!
Articole asemănătoare:
Poezia “Veşnică îngemănare”
