Ciornă

Crăciunul Fridei

Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat…

Read More
Ciornă

Dorinţa

Aerul vibrează în tonalități variate…

Read More
Ciornă

Despre ferestre și suflet

Continuare la “O spargere care…

Read More
Caietul cu poezii

Să vă ningă în casă!

“Să vă ningă în casă!”…

Read More

O bucățică de infinit se zbate tăcută între cer și pământ. Privesc peste umăr la chemarea orașului. Acolo jos, contopit cu orizontul, orașul e încă amorțit de somn. Ca o făptură ușor contorsionată, cu jumătatea de jos spre curgerea râului, acoperită de un văl de ceață, de parcă norii ar fi coborât drăgăstoși să îi acopere rotunjimile fierbinți, cu jumătatea de sus pulsând dezvelită în așteptarea îmbrățișării dimineții. Cerul privește pe furiș către firul de apă ce desenează curbele orașului și roșește, roșește încetișor lăsând razele să umble în căutarea ferestrelor deschise.

Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.

2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.

Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt…

2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.

Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.

Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.

Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și…

Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.

Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o…

Un murmur se desprinde firav picurând în spaţiul dintre noi. Se desenează în cercuri nehotărâte, tremurate, înfometate, pătând, apoi decupând în aerul din jur. Liniştea se rupe în tăceri izolate, impuse, sângerânde, prăbuşite în gol, într-un gol pustiit de cuvinte. Aerul ciuruit de atâtea tăceri se descompune în bucăţi de timp, bucăţi cu memorii frânte în tablouri şterse. Culorile şi-au pierdut emoţia şi alunecă într-un fuior gri ce înghite tot, fiecare scenă, fiecare pas, fiecare gest.

Translate »