Stăteam aplecat peste coala de hârtie cu privirile fixate pe un colţ de cuvânt. Lumina se rostogolea blândă în fuioare şi se amesteca cu gândurile mele printre rânduri neterminate. Citeam fraza de la început şi după câteva momente gestul se frângea undeva la mijloc, la mijlocul foii, ca şi cum în acel moment ceva se frângea în mine, într-un mijloc de suflet, iar pe margine se războiau între ele consoane. Priveam neputincios spre rândurile neterminate, spre vocale dispărute pe un val aruncat în afara sufletului, în timp ce tristele mele consoane se înecau într-un râu de cerneală.
Mă întreb mereu ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi odată fără nimeni pe care să-l putem urma şi după ce nu-mi pot răspunde, îmi dau seama că nu concep aşa ceva. Psihicul uman este construit să se agaţe de repere morale. Ne construim un ideal şi ne îndreptăm spre el precum o piatră se îndreaptă către pământ. Dar spre deosebire de piatră, noi nu atingem niciodată pământul.
Calendarul înscrierii în învăţământul primar, respectiv înscrierea în clasa zero, este unul din cele trei subiecte majore pentru fiecare părinte care deja începe să simtă emoţia şi presiunea acestui moment. Am trăit deja de două ori acest eveniment, ştiu prin ce trece un părinte, ce simte, ce speranţe îşi face şi câte întrebări îi bântuie nopţile. Celelalte două subiecte majore ale acestui eveniment şi întrebările aferente ce îşi caută cele mai bune răspunsuri sunt: Şcoala şi Învăţătoarea. La ce şcoală să îmi înscriu copilul? Să îl înscriu la şcoala de lângă casă sau la cea mai bună din cartier? Contează? Există diferenţe semnificative? La ce învăţătoare să mergem? E important să ne alegem învăţătoarea? Răspunsurile la aceste întrebări nu le voi da în acest articol, doar voi trece în revistă calendarul înscrierii la clasa zero, pentru ca părinţii să ştie cum îşi vor gestiona timpul pe această perioadă. Până la apariţia metodologiei pentru anul şcolar 2015-2016, citiţi mai jos cum s-a derulat acest calendar pentru anul şcolar 2014-2015.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Poezia “Pământ de flori”
Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.
Mă plimb abătut şi îngândurat pe alei iernatice, pe alei din sufletul meu. În alunecarea mea absentă ating cu umărul câte o amintire recentă şi de pe frunzele ei se scutură dureros clipe sufocate de atâta alb, un alb lipsit de substanţă, un alb nemilos. Sunt ţurţuri peste tot şi mă lovesc de ei cu fiecare mişcare, cu fiecare pas ce calcă pe urmele celor de odinioară. O zgârietură îmi brăzdează obrazul înfrigurat şi nu ştiu dacă m-am izbit de un ţurţur, sau dacă e degetul meu arătător. Sub tălpi îmi scârţâie gândurile părăsite şi mici explozii de revoltă mi se agaţă de picioare şi cer îndurare. Îmi simt trupul vibrând de revolte. Mă simt ca un câmp de luptă brăzdat de tranşee, un câmp sfârtecat de lupte fratricide. Sunt prizonier într-un conflict nechemat, nedorit şi orele izbucnirii conflagraţiei se apropie implacabile, o simt în zvâcnirile de sub propria-mi piele, o simt în incendiul din spatele retinei.
Mă plouă pe aripi şi mi se rup. Iar din cer cad flori de cireş. Şi mă uit în sus… şi nu mai este nici soare, nici cer şi nici stele. Tot ce văd sunt mici fragmente din căderea lor. Iar aripile mele sunt sfâşiate şi căzute pe jos. Şi încerc să le apuc c-o unghie măcar şi mi se topesc în degete. Iar în urma lor rămâne o urmă de căldură. Şi aripile mele sunt flori de cireş. Pot doar să strig: “Ce iarnă? E primăvară!”. Dar deşi eu nu observ, cerul plânge. Iar noi ne cufundăm în lacrimile lui până la genunchi şi ne ştergem de ele cum ne ştergem de noroi. Dar există o vagă diferenţă, căci şi din cauza noastră tot cerul a făcut lacrimile, pe când noroiul l-am făcut noi.
Poezia “Chemare”
