Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.
Un tremolo. Brațele au obosit bătând aerul gol, iar umerii nesiguri s-au lipit de peretele rece. Degetele se cabrează cu o ultimă energie și se înfig cu amprentele desenând un solfegiu de dor. Nu mă agăț de amprente. Nu îmi este teamă de cădere. Indiferența mi s-a încolăcit de glezne și îmi dă drumul doar puțin. Puțin câte puțin. Cât să ating superficial un strop de amintire și să ridic amnezic un colț din vălul ce-mi sufocă gesturile.
Fuori. Îmi vibrează pe strune șoaptele. Și vor să mă arunce. Să te scoată din suflet. Să mă scoată din mine. Oricum am pașii legați și de sub note mă pândește uitarea. Îmi fură gleznele pe rând și mi le scufundă pe sub strune. Sunt atât de amorțite simțurile încât nu mai știu dacă gleznele m-au trădat sau încă mai încearcă să pășească pe urmele chemărilor rătăcite printre note false.
Tempo. Al meu și al tău s-a spart în bucăți. Câteva note le mai văd pe pereți în frânturi de solfegii. Amprentele mele din gesturi pierdute. Silabele mele din șoapte uitate. Și dacă aș vrea să îmi îngân din nou cuvintele, îmi e teamă că amintirile tale vor suna fals. Pe care din strune să mă salvez și să îmi dezleg chemarea din suflet?
Un tremolo fuori tempo. Deschide ochii! E doar un murmur vechi rămas prin atriul stâng. Al meu. Nu și al tău.
Tremolo. Îmi strivesc amprentele pe strune și te murmur șoaptă prizonieră în aceleași note.
