“Alo, ……..”. Era gălăgie în birou şi nu am auzit nimic din ce spunea cel de la capătul “firului”. Am ieşit din birou şi am reluat discuţia telefonică. “Da, spuneţi! Nu am înţeles cine sunteţi!”. “Sunt Radu bloggerul”. Radu… bloggerul… am început să compilez. Care Radu?… Blogge… aaaa… Radu Ţu… Nu am apucat să duc numele până la capât şi din telefon ţâşneşte ca o şoaptă respirată “Radu Ţuglea la telefon”. Acum ştiu cu cine vorbesc. Cu cel care ţinea cenacluri literare în balcon în compania nepoatei profului de Geografie şi a versurilor lui Nichita Stănescu, cu fostul campion naţional şi balcanic la 800m plat, cu cel ce scrie sub un cer violet, cu bucureşteanul-tecuceano-constănţean, cu îmblânzitorul de Kirby şi duşmanul prafului din cămin, cu un explorator în bucătărie şi un devorator de ciuperci. Da! Despre Radu Ţuglea este vorba!
S-a născut din dragoste. Dar nu dintr-o dragoste împărtăşită, ci dintr-o dragoste dăruită şi cuibărită într-un suflet regăsit. Un suflet ce a rătăcit, şi în rătăcirile lui a ajuns până în deşert, în propriul deşert. A traversat, el… sufletul a traversat propriul deşert, a rătăcit prin nisipul fărâmiţat din trecut, amintiri, dorinţe înecate, resturi adunate din visuri fugite. A supravieţuit furtunilor şi verdele i-a înmugurit în primăvară. Deşertul a rămas în urmă şi mugurii s-au înmulţit. Din muguri au ţâşnit gânduri ascunse, au picurat cuvinte, şi rimele s-au încrucişat. Un amalgam de stări s-a întrupat şi a născut. L-a născut pe el, pe Micuţul.
