Poezia “Radical din iubire”
Nu s-a sfârşit copilăria mea… Nu vreau s-o pierd. E prea importantă. De fapt, înseamnă mai mult chiar decât viaţa mea.
Mulţi au intrat într-o mare de singurătate din momentul în care au îmbrăţişat realitatea, secretul pieirii. De ce să caut realul? Îmi place lumea ficţiunii, mă umple cu toate speranţele de care am nevoie pentru a visa. Nu-mi imaginez câţi oameni nu mai visează, este prea crud ca să mă pot gândi. Mi-am creat o lume a fericirii, însă o pot pierde atât de uşor!
Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu privirea avidă de lumină, cu ochii buimaci aţintiţi către soare. Am nevoie de soare, am o nevoie organică de razele lui, de atingerea lui, şi el este din ce în ce mai distant. Cu fiecare trezire lumina e mai săracă, razele se curbează indiferente peste trupul meu, căldura se furişează vinovată către dimineţile altora, şi mi-e frig, şi mi-e din ce în ce mai teamă. Mi-e teamă de nopţile ce se-nmulţesc sărace şi fac ca zilele pustii să se sufoce. Mi-e teamă de răsăritul confuz ce nu mai ştie cine vine şi cine trebuie să plece.
