Nu am mai alergat într-o cursă oficială din luna octombrie 2023. Îmi este drag Parcul IOR. Iar aleile sale îmi sunt desenate în suflet cu aceeași vigoare cu care îmi sunt proiectate venele pe epiderma brațelor. Aici am învățat să îmi număr secundele în ritmul bătăilor inimii. Să îmi exorcizez și să îmi pun în lanțuri proprii demoni, atârnați de marginea gleznelor în plin fuleu. Să îmi domolesc gândurile și să le golesc de otrava cotidiană. Să simt respirația parcului ca pe niște atingeri ce îmi dezmiardă falangele. Pe aleile lui am furat momente din scurgerea timpului și le-am modelat în emoții dospite cu care mi-am căptușit fiecare celulă de pe retină. Pe aleile lui m-am redescoperit și am învățat cum să dezleg poveștile din mine. Iubesc singurătatea curselor pe aleile lui dar nimic nu se compară cu explozia de energie pe care o simt când alerg într-o cursă oficială împreună cu alți mii de frumoși nebuni ai secundelor. E o bucurie vibrantă care te copleșește atunci când alergi umăr lângă umăr astfel de curse, de 21k sau 42k.
Acum un an, cam pe timpul acesta, eram în parcul IOR cu Măriuca. Ea se plimba cu bicicleta iar eu o supravegheam. La un moment dat a văzut o fetiţă mai mică decât ea care se plimba cu bicicleta fără roţi ajutătoare cum aveam noi. Ambiţionată, Măriuca a venit la mine şi mi-a spus că vrea şi ea să înveţe să meargă pe două roţi. „Bine, tati! În seara asta scoatem roţile ajutătoare şi mâine ieşim cu bicicleta”. Cum am ajuns acasă m-am pus pe şurubărit. Am scos roţile ajutătoare şi eram gata pentru a doua zi. Măriuca ar fi vrut să facă o tură prin casă, aşa de încălzire, cu greu am convins-o să aştepte până a doua zi. Mai ales că şi vedeam nişte geamuri sparte prin casă.
