Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
“Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea – și altminteri greu de suportat – este faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociază curând nenumărați tovarăși nechemați. Căci oriunde un stat își menține cetățenii sub teroare, înflorește dezgustătoarea buruiană a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să existe denunțuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși denunțători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a greșit…, fiecare cetățean trage cu coada ochiului spre concetățeanul său… zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunțătorilor. După câțiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să înceteze orice fel de supraveghere, căci toți cetățenii au devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile tulburi ale denunțurilor…”
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
Vă mărturiseam în articolul “Flori pentru Karla” că am creat o pagină specială pe blogul meu, o pagină numită “KARLA” în care să public creaţiile fiicei mele. Îmi exprimam regretul de a nu putea face acest lucru pentru simplul motiv că fiica mea nu este de acord. În final, în acel articol am prezentat-o pe Karla, şi m-am angajat să respect decizia ei. Între timp lucrurile s-au schimbat. Nu! Karla nu a revenit asupra deciziei, însă pe măsură ce anumite creaţii literare ale ei apar în spaţiul public, în diverse reviste, atunci nu mă mai consider obligat la angajamentul iniţial. Mă refer doar la cele apărute în reviste literare. La sfârşitul lunii trecute a apărut ultimul număr (nr. 38) al revistei “Apollon”. În paginile revistei apar o poezie (Premiul II – vezi articolul menţionat mai sus) şi două mici eseuri. Vă invit să citiţi “Să fii liber” de Karla Manea.
