Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.

2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.