Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
Nu știam că ești acolo. În sală. Dansând. Privindu-mă. Cu umerii goi scuturați de emoție. Cu brațele strivind aerul și aruncându-l nerăbdătoare către trecut. Ucigând distanța dintre noi și numărând pașii până în colț. Numărai în ritm de tango. Murmurând pe buze dorințe doar de tine știute. De tine și de trupul tău istovit de atâtea căutări. Te-ai apropiat discret. Un pas, încă un pas. Cu inima bătându-ți atât de tare încât nu mai știai dacă în vene îți curg dorințe în tempo sau în spaimă. Un ultim pas și respirația ți-a înghețat la o șoaptă de mine.
M-ai atins delicat pe umăr. Pe umărul stâng. Și mi-ai lăsat pe el o șoaptă desprinsă parcă dintr-un descântec. M-am întors și privirile s-au duelat. Scurt și intens. Ne-am zâmbit. Am înclinat ușor capul și ți-am admirat silueta ireală cum dezlega singurătățile din jurul meu. Cu piciorul drept, dezvelit și provocator, desenai începuturi printre rânduri și semnai angajamente pe podeaua din suflet. Un joc al seducției ce căuta răspunsuri. Ți-am oprit dansul farmecelor apucându-te de brațul stâng și te-am întors cu fața spre mine. „Mă căutai?”, a pătruns privirea ta. „Te așteptam”, au murmurat buzele mele.
Rândurile ni se topesc. În ritmuri. Lăsând cuvintele să deseneze gesturi. Sunt aripi întinse către lumină. Cu bucăți din noi contopite în zbor. Cu pagini întregi de alunecări neștiute. Desprinse dintre coperțile reci. Cu podeaua admirându-ne pașii înlănțuiți. Când tandri. Când ostili. Aruncându-ne ca într-un duet înainte de despărțire. Cu umerii refuzând să se piardă, chiar dacă notele trimiteau pașii către bătăi diferite de ceas.
Aerul se clatină. Sau poate șoaptele tale m-au răpit din povești. Cu toate cuvintele mele nerostite pe care mi le-ai exorcizat. M-ai adus pe podeaua ta cu pași în tango ce îmi scutură din suflet emoții și mi le așează sub tălpi ca pe niște irezistibile chemări. Aș fi vrut să nu îmi privesc urmele pașilor seduși de chemarea ta. Să nu fi știut cum arată chipul tău.
„Îți mai aduci aminte ce mi-ai spus când ne-am întâlnit la marginea frazei?” Cabrată, ca o metaforă ce își găsise sensul, cu pulpa stângă îmbrățișată de piciorul meu, cu genunchiul fremătând în căușul palmei mele, cu brațul drept survolându-mi gândurile și cu privirile atârnate în ochii mei căutând să îmi descifrezi sentimentele. „Îți mai aduci aminte?” „Ți-am spus că trăim un tango în ostilități. Iar tu mi-ai răspuns că este un fel de declarație de război în formă pasională.”
