Degetele alunecă peste bucata de hârtie într-un gest voluntar. Ca niște tentacule se deschid și se întind într-o lentoare ce fixează dreptunghiul colorat. Mișcarea continuă cu podul palmei lipindu-se pe diagonală într-un du-te-vino, parcă transferând din propria energie. Are ceva din atingerea ce vrea să aline micile tensiuni ce zvâcnesc pe picior între coapsă și genunchi. Printre degete licăresc secunde ce dau forme și se înșiră. Se înșiră bucăți de cifre ca într-un joc al destinului ce îți aprinde imaginația. Și se așează nerăbdătoare pe pieptul alergătorului. 5, 5, 7, 5. 5575.
Nu am mai alergat într-o cursă oficială din luna octombrie 2023. Îmi este drag Parcul IOR. Iar aleile sale îmi sunt desenate în suflet cu aceeași vigoare cu care îmi sunt proiectate venele pe epiderma brațelor. Aici am învățat să îmi număr secundele în ritmul bătăilor inimii. Să îmi exorcizez și să îmi pun în lanțuri proprii demoni, atârnați de marginea gleznelor în plin fuleu. Să îmi domolesc gândurile și să le golesc de otrava cotidiană. Să simt respirația parcului ca pe niște atingeri ce îmi dezmiardă falangele. Pe aleile lui am furat momente din scurgerea timpului și le-am modelat în emoții dospite cu care mi-am căptușit fiecare celulă de pe retină. Pe aleile lui m-am redescoperit și am învățat cum să dezleg poveștile din mine. Iubesc singurătatea curselor pe aleile lui dar nimic nu se compară cu explozia de energie pe care o simt când alerg într-o cursă oficială împreună cu alți mii de frumoși nebuni ai secundelor. E o bucurie vibrantă care te copleșește atunci când alergi umăr lângă umăr astfel de curse, de 21k sau 42k.
Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
