Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.
Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.
“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.
Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.
De multe ori trăiesc acest sentiment. De multe ori îmi este teamă că nu îl mai găsesc când mă întorc acasă. Deși îl port în fiecare clipă și îl simt permanent în peregrinările zilnice, gândurile mele îi palpează așteptarea la fiecare revenire în mine. Pătrund în casă și arunc priviri speriate. E tot acolo, în același colț al unei camere închipuite. S-a așezat în acel loc parcă de când lumea. Și-a ales un colț al lui, la câteva gesturi de cer, de cerul ce răzbate prin fereastra gândurilor. Tăcut, discret, își păstrează umbra pe fotoliul din colț, ascunzându-și chipul în spatele cuvintelor. Respir ușurat când îl regăsesc în același colț al înțelesurilor. Chiar dacă uneori îmi ține cuvintele captive și nu le lasă să tâșnească înfometate, să se amestece în dansul gesturilor lente.
Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
Pășesc calm și încrezător pe planșă. Mă așteaptă un nou asalt, un nou pas spre mâine, spre mine, spre ieri, spre tot ce mă face să respir, să simt, să visez, să construiesc. Închid ochii și ascult secundele, le ascult cum se scurg învăluindu-mi gesturile. Le ascult trecerea lăsându-le să îmi fure din bătăile inimii. Trecerea lor îmi așterne un solfegiu dincolo de mine și, mă așteaptă, să pășesc și să picur note, dând sens și poezie urmelor ce se vor abandona. Gândurile îmi zâmbesc şi mi se scurg liniştite prin trup până pe vârful degetelor. Gestul e gata de salt, doar cuvântul se lasă aşteptat în această scurgere de secunde.
Sfârşit de an, de an şcolar, sfârşit de liceu şi început de vară, un început cu miros de tei picurat în emoţii şi cuibărite toate, toate, în suflet. Paşi grei, nesiguri, ce parcă trag de gânduri şi le împrăştie pe asfaltul zilei de mâine, le abandonează între două respiraţii oftate, sărmane victime ce îşi caută trecutul proaspăt expulzat. Priviri înfundate, sistole descentrate, glas copleşit ce-şi murmură întrebări, întrebări ce îşi caută răspunsuri în urma paşilor ce încă nu s-au aşezat. În stânga, în dreapta, aceleaşi mişcări triste şi legănate, chipuri, multe chipuri ce încep să îşi piardă conturul. Dispare o frunte, dispare un licăr, dispare un zâmbet, palme ce s-au strâns, braţe ce s-au îmbrăţişat, buze cu tot cu propriile cuvinte, dispare o lume întreagă. Totul se transformă într-un abur, ce se strânge, se strânge până devine o părere, o iluzie, o urmă ce se aşează cuminte într-un colţ de suflet. Strada e goală, toate chipurile au dispărut, e goală şi se mişcă singură într-un singur sens. E o stradă cu sens unic, degeaba aruncăm priviri disperate înapoi, degeaba, e o stradă cu sens unic!
Caietul cu poezii – “Plouă”
Caietul cu poezii – “Potir”
Caietul cu poezii – “Primăvară străină”
S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.
15 Septembrie 2014. E dimineaţă, ora 8.05. Ieşim din casă toată familia: mami, tati, Kărluţa şi Măriuca. Fetele şi-au pus rucsacele în spate, eu m-am încărcat cu buchetele de flori, ne urcăm în maşină şi veseli… plecăm spre Hamburg. “Când ajungem voi vă daţi jos din maşină şi eu caut un loc de parcare” le spun eu. “O să fie nebunie! Nici nu ştiu pe unde voi găsi un loc de parcare.” am continuat. “Ia-o pe străduţe, prin spate, posibil să găseşti un loc acolo. Eu pe acolo mă duc întotdeauna.” îmi spune soţia. Nu ştiam că are veleităţi de taximetrist. Mă iau după ea şi chiar găsim un loc de parcare. Ne dăm jos din maşină. Lume multă! Ne ducem emoţionaţi către intrare. “Uau! Arată extraordinar!” Suntem la poarta Hamburgului.
Se plimba liberă şi nestingherită prin toate încăperile căsuţei. Nimeni şi nimic nu îi îngrădeau libertatea de mişcare. Ar fi putut să plece oricând dar nu o făcea, nici prin gând nu îi trecea un astfel de gest. Trecuse parcă o veşnicie de când descoperise această căsuţă, acest colţişor de rai. Aici se simţea ca acasă, se simţea în siguranţă, protejată. Deşi casa era mare, ea îşi alesese doar un mic colţişor. Se mulţumea doar cu atât, un colţişor doar al ei. Acolo se cuibărea şi îşi asculta gândurile şuşotind. Acolo se lăsa cuprinsă şi legănată de emoţii, acolo se transforma, înflorea ca sub atingerea razelor de soare ce o adorau!
Poezia “Spirala sentimentelor”
Poezia “Eclipsa de gânduri”
Poezia “Şoapte”
“Rubine” – Gând din cuvânt
