S-a născut din dragoste. Dar nu dintr-o dragoste împărtăşită, ci dintr-o dragoste dăruită şi cuibărită într-un suflet regăsit. Un suflet ce a rătăcit, şi în rătăcirile lui a ajuns până în deşert, în propriul deşert. A traversat, el… sufletul a traversat propriul deşert, a rătăcit prin nisipul fărâmiţat din trecut, amintiri, dorinţe înecate, resturi adunate din visuri fugite. A supravieţuit furtunilor şi verdele i-a înmugurit în primăvară. Deşertul a rămas în urmă şi mugurii s-au înmulţit. Din muguri au ţâşnit gânduri ascunse, au picurat cuvinte, şi rimele s-au încrucişat. Un amalgam de stări s-a întrupat şi a născut. L-a născut pe el, pe Micuţul.
Nu pot să-mi explic în niciun fel tot ceea ce s-a întâmplat. Şi nici nu mai caut explicaţii. Întreaga mea viaţa s-a schimbat brusc şi total. Nimic din ce am trăit înainte nu mai contează. Oameni, întâmplări, locuri, toate, toate s-au dus, s-au estompat până la uitare. O uitare ce mi-a salvat sufletul, atât de indiferent, şi atât de multă vreme. Un suflet gol şi inert ce trăia absent în cotidian. Un cotidian fără aşteptări, fără remuşcări, fără angajamente, fără decepţii. Un cotidian inutil şi nepăsător la emoţii. Nu ştiu de ce mi s-a întâmplat mie, nu ştiu dacă merit sau nu, nu ştiu cui trebuie să-i mulţumesc, ştiu doar că am primit un dar divin de la viaţă!
