Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Cu toţii ne aducem aminte de vremea copilăriei noastre. Când spun ne aducem aminte mă refer la generaţia “decreţeilor” şi a celorlalţi născuţi după, în anii de aur ai ceauşismului. De fapt, “decreţei” sunt toate generaţiile născute după decret (1966) şi până în decembrie 1989. În popor sunt numiţi “decreţei” doar cei născuţi în perioada de vârf a naşterilor post decret, adică în perioada 1966-1972. Oriunde ne-am fi născut în România, eram mulţi pe aceeaşi uliţă, eram mulţi pe aceeaşi stradă.
