Era anul 1950. Se stabiliseră cotele ce le reveneau ţăranilor, cote obligatorii ce trebuiau predate la colectiv. Nu conta dacă acea cantitate obligatorie nu corespundea cu realitatea din pătul sau hambar, cum vreţi să îi spuneţi. Pentru bolşevici contau doar cifrele ce trebuiau respectate. Şi sistemul avea nevoie de exemple, avea nevoie să bage frica în ţărani umplând puşcăriile cu ei. Colectivizarea trebuia să meargă până la capăt şi să şteargă din dicţionar cuvântul “proprietar”. Erau metodele staliniste importate de la răsărit şi descrise în detaliu de Soljeniţîn în “Arhipelagul Gulag”.
Cu toţii ne aducem aminte de vremea copilăriei noastre. Când spun ne aducem aminte mă refer la generaţia “decreţeilor” şi a celorlalţi născuţi după, în anii de aur ai ceauşismului. De fapt, “decreţei” sunt toate generaţiile născute după decret (1966) şi până în decembrie 1989. În popor sunt numiţi “decreţei” doar cei născuţi în perioada de vârf a naşterilor post decret, adică în perioada 1966-1972. Oriunde ne-am fi născut în România, eram mulţi pe aceeaşi uliţă, eram mulţi pe aceeaşi stradă.
