Mai aveam doar două zile până când revista trebuia să fie gata. Promisesem un interviu cu un scriitor. Îmi schiţasem deja un set de întrebări. Aş fi vrut să găsesc ceva mai deosebit, să pun întrebări speciale, fără clişee. Eram nemulţumită dar nu reuşeam să scot mai mult din mine. În plus, mai aveam o problemă de rezolvat. Nu ştiam cui voi reuşi să îi iau acest interviu. Avusesem câteva promisiuni dar nu se concretizase nimic. Preferatul meu era scriitorul I.A. Tot încercasem să îl abordez dar nu îl găseam niciodată. Aflasem în ultima clipă că, în fiecare zi îşi petrece ore în şir prin parc. Putea fi găsit în Parcul Cişmigiu. Eram hotărâtă ca în ziua următoare să bântui ca o fantomă Cişmigiul în căutarea lui. Eram blindată cu răbdare multă, cu pacheţele de mâncare şi carneţelul magic.
Cu toţii ne aducem aminte de vremea copilăriei noastre. Când spun ne aducem aminte mă refer la generaţia “decreţeilor” şi a celorlalţi născuţi după, în anii de aur ai ceauşismului. De fapt, “decreţei” sunt toate generaţiile născute după decret (1966) şi până în decembrie 1989. În popor sunt numiţi “decreţei” doar cei născuţi în perioada de vârf a naşterilor post decret, adică în perioada 1966-1972. Oriunde ne-am fi născut în România, eram mulţi pe aceeaşi uliţă, eram mulţi pe aceeaşi stradă.
