“Nu ştiu alţii ce simt”, ca să îl parafrazez pe Creangă, dar eu pur şi simplu mă sufoc. Simt că nu mai am aer, că totul miroase urât în această minunată ţară numită România şi că mă îneacă simpla respiraţie. România trăieşte letargică într-o fază terminală. Am sentimentul că groteasca casă a poporului s-a umflat ca un blestem şi se confundă cu graniţele ţării. Suntem blestemaţi nu de cizmarul asasinat ci de cei care au iubit acest pământ şi l-au udat cu sângele lor.