Aveam unsprezece ani când mă bucuram de primul Campionat Mondial de Fotbal văzut la TV. Tribunele argentiniene erau incredibile. Părea că un munte cufundat într-un cer acoperit de nori se prăbușește la colțul ierbii. Se prăbușește sufocând cu dragostea lui pionii nebuni ce își dispută o bucățică jucăușă rătăcită printre fire. Acel tablou impresionant era suficient ca să înflăcăreze mintea unui puști. M-am visat la marginea terenului, verificându-mi încă o dată strânsoarea șireturilor, ridicându-mi jambierele, smulgând câteva fire de iarbă și ascunzându-le la piept în tricou, acolo unde inima bubuia în așteptarea momentului. M-am visat jonglând cu mingea spre deliciul tribunelor, alergând cu ea legată de glezna stângă și hipnotizată de dansul picioarelor zburând proiectată într-o acoladă perfectă spre poarta adversă, mușcând jucăușă din bară și culcându-se cuminte în ochiurile plasei. Am visat acea emoție a golului, cu sprintul către tribune, cu saltul bucuriei spre cer, cu brațul drept despicând aerul. Și am văzut tribuna prăbușindu-se, prăbușindu-se hulpavă către gesturile mele, apoi ridicându-se ca niște aripi imense și purtându-mă în zbor. Și am zburat, adesea am zburat.
Ceva mai târziu întindeam hărți pe podeaua casei și pipăiam vârfuri semețe. Îmi înțepam buricele degetelor în ele și îmi sugeam rana dorinței cu gândurile urcând neobosite în aerul rarefiat. Potecile păreau extensii ale propriilor mele vene, ființe vii ce mă trăgeau spre ele într-un soi de recompunere. Pe stânci mă abandonam anotimpuri întregi, așteptând să vină ploaia și să mă trezească. Să aud vântul șoptindu-mi chemări spre văzduh. Spre înălțimi unde trupul meu devine transparent, unde gândurile nu își mai au adăpost decât printre bătăile inimii.
Sunt în Golful Marathon. Marea Egee se mișcă trădătoare dinspre Coasta Ioniană către Eubeea. Dincoace de insulă nisipul fierbe a nenorocire. Eretria a îngenuncheat deja. Attica pare pierdută. Sparta stă cu ochii spre cer așteptând ca semnele să nu mai fie potrivnice. Atena se pregătește singură pentru lupta de supraviețuire. Doar o mână de hopliți mai stă în picioare refuzând otrava întinsă dinspre Susa, capitala Imperiului Persan. Sute de corăbii persane rănesc cerul cu aroganța lor. Sunt invincibili, ei, Perșii. Doar zeii mai pot face ceva. Și lupta începe. Cnemide, mii de cnemide grecești pornesc în alergare. Falanga își întinde sulițele spre țărm, spre dușmanul dezarmant de numeros. Ciocnirea este asurzitoare. Spade se izbesc cu furie. Tăvălugul grecesc zdrobește arcași și călăreți persani. Resturi de armată persană sunt risipite și împinse spre corăbii. Soarele strălucește deasupra Olimpului. Zeii greci au fost mai influenți azi.
Sub picioarele mele mormane de căști corintice gem sacrificiul victoriei. O victorie ce trebuie anunțată cât mai rapid. Îl văd pe Philippides alergând și mă lipesc de umbra lui. Sunt 42 de kilometri. E distanța dintre Marathon și Acropola din Atena. E o cursă nebună. O cursă începută în 490 î.Hr. și care își numără kilometrii cu douăzeci și cinci de secole mai tărziu.
Nu poți să alergi, să fii maratonist, și să nu visezi la cursa de la Atena. La cei 42 de kilometri alergați de Philippides pentru a anunța uimitoarea victorie a Polisului asupra Imperiului, o victorie care a deschis istoria spre un viitor european.
Mai sunt șapte zile până la Maratonul de la Atena. Un maraton ce va avea startul pe câmpul de luptă de la Marathon, și se va incheia în Atena, la poalele Acropolei. Mai sunt șapte zile până la un start de vis!!!
P.S. Duminică 11 noiembrie o echipă ATCA va fi prezentă la cursele de la Atena. ATCA SuperTeam!
