Pentru că nu am reuşit să postez luni o “poezie-floare”, o voi face miercuri cu un alt gen de poezie, “poezie-protest”. O poezie din perioada comunistă ce se pliază perfect pe realităţile “mirifice” ale societăţii româneşti din această epocă post-decembristă. Recunoaşteţi “interpreţii”?
“Amintire din Cartierul Negru” de Adrian Păunescu
În oraşul mic din oraşul mare
n-au mai venit gunoierii,
şi toţi ceilalţi au refuzat
să creadă
că au devenit gunoieri.
Şi ceea ce-i necăjea
nu mai era nici măcar noua lor postură,
ci faptul că plăteau în continuare
leafa gunoierilor.
Şi s-au revoltat,
şi s-au plâns,
şi au făcut proclamaţii
şi-n mitinguri entuziaste
ridicau pumnii
către clădirile oficiale,
către legi,
către guvernanţi.
Şi, din când în când,
erau împrăştiaţi
de poliţie,
care arunca asupra lor
trâmbe de gunoi,
căci apă nu mai era.
Şi iarăşi se adunau rebelii
celui de-al treilea gunoi mondial.
Voiau să vorbească şi ei cu cineva,
cu mai marii
şi mai tarii,
să pună problema cuiva care s-o rezolve,
Şi nici măcar nu mai era problema gunoiului
şi nici a lefurilor date pe nedrept gunoierilor,
şi nici măcar
a abuzurilor poliţiei
care-i gonea pe manifestanţi cu salve de gunoi.
Uitaseră toate aceste probleme,
Nu-i mai interesa decât
motivul
pentru care
nimeni
nu voia să stea de vorbă cu ei.
Şi, atunci,
li s-a arătat
pe un promontoriu curat,
pe care tocmai terminaseră să-l cureţe ei,
protipendada oraşului.
Şi primarul
le-a spus:
“Spor la treabă, băieţi! O.K. Noroc!”
Şi abia atunci au înţeles
că el era
fostul şef al gunoierilor
şi că ei deveniseră
gunoieri.
Atunci au înţeles,
Şi s-au apucat
să sporească
gunoiul.
Nu știu cum de nu am dat peste ea, caci am volumul în casă! Iată că mai am și scăpări. Mulțumesc pentru informație!
Și eu am postat câte ceva din Păunescu, dar blogul meu nu este așa bine organizat ca al tău.
Păunescu este unul din poeţii mei de suflet. Îmi plac foarte mult versurile lui. Pe vremuri când citeam foarte des din poeziile lui, obişnuiam să marchez poeziile preferate. Aceasta e una din ele.
Nu o stiam, inca cumva, prin nu stiu ce mijloace obscure, ma duce cu gandul la cartea pe care o citesc acum “Jurnalul unui an prost”. Uite un fragment de pe prima pagina:
“Daca, in ciuda a ceea ce bunul-simt impune ca evidenta, acceptam premisa ca statul a fost creat de noi sau de inaintasii nostri, atunci trebuie sa acceptam si ceea ce implica aceasta: anume ca, daca am fi vrut, noi sau inaintasii nostri am fi putut crea statul intr-o alta forma; si ca am putea sa-l schimbam, daca am lua o hotarare colectiva in acest sens. Dar fapt e ca, si in colectiv, cei care se afla sub autoritatea statului, care apartin statului, vor descoperi ca este foarte greu sa-i schimbe forma; ei -adica noi- nu au puterea sa-l aboleasca”.
Interesantă opinie! Cred că oamenii s-au cam săturat de revoluţii, vor o evoluţie liniară şi corectă, de aici încercarea de a sta sub autoritatea statului. Prea multe prăbuşiri, prea multe războaie, prea multă ură…
mi se pare mult mai potrivita astazi poezia, nu in epoca ceausista. Ai dreptate, Adi, prea multe razboaie, prea multa ura… tare mi-e teama ca asta este inceputul….
21 Comments
Eternul Adrian Paunescu!
N/u o stiam.
Eternul şi imprevizibilul Adrian Păunescu. De ce nu îi dai un Like lui Păunescu? Crezi că nu merită?
Poate nu merit eu, Adrian! 🙂
Nici eu nu o stiam… E bine ca ai postat-o.
Îţi mulţumesc, Dor! Îţi place?
Nu știam nici eu această poezie.
Mulțumesc!
Îţi mulţumesc, Mugur! Nu îmi spune nimeni dacă îi place sau nu???
Mie-mi place! Altfel nici nu intram să comentez sau să mă ating de butonul like!
Știi cumva și anul în care a fost scrisă?
Nu ştiu anul când a fost scrisă, dar este publicată în 1990, într-un volum de poezii cenzurate din epoca ceauşistă, poezii din perioada 1968-1989.
Nu știu cum de nu am dat peste ea, caci am volumul în casă! Iată că mai am și scăpări. Mulțumesc pentru informație!
Și eu am postat câte ceva din Păunescu, dar blogul meu nu este așa bine organizat ca al tău.
Păunescu este unul din poeţii mei de suflet. Îmi plac foarte mult versurile lui. Pe vremuri când citeam foarte des din poeziile lui, obişnuiam să marchez poeziile preferate. Aceasta e una din ele.
Când țiganul ajunge împărat
își uita șatra și cortul de unde-a plecat.
Se crede pe vecie sus-pus
sporește gunoiul când pică de sus.
Când ipocritul, incultul, obsedatul de ideologii obscure…
Am comentat pentru că mi-a plăcut
Dacă nu-mi plăcea, aș fi tacut
dar fii pe pace, nu totdeauna când tac
înseamnă că nu-mi place….
Eram convins că o să îţi placă… 🙂
Pingback: Cititorul | Iubesc Viaţa
Pregătesc leapşa… 🙂
Nu o stiam, inca cumva, prin nu stiu ce mijloace obscure, ma duce cu gandul la cartea pe care o citesc acum “Jurnalul unui an prost”. Uite un fragment de pe prima pagina:
“Daca, in ciuda a ceea ce bunul-simt impune ca evidenta, acceptam premisa ca statul a fost creat de noi sau de inaintasii nostri, atunci trebuie sa acceptam si ceea ce implica aceasta: anume ca, daca am fi vrut, noi sau inaintasii nostri am fi putut crea statul intr-o alta forma; si ca am putea sa-l schimbam, daca am lua o hotarare colectiva in acest sens. Dar fapt e ca, si in colectiv, cei care se afla sub autoritatea statului, care apartin statului, vor descoperi ca este foarte greu sa-i schimbe forma; ei -adica noi- nu au puterea sa-l aboleasca”.
Interesantă opinie! Cred că oamenii s-au cam săturat de revoluţii, vor o evoluţie liniară şi corectă, de aici încercarea de a sta sub autoritatea statului. Prea multe prăbuşiri, prea multe războaie, prea multă ură…
mi se pare mult mai potrivita astazi poezia, nu in epoca ceausista. Ai dreptate, Adi, prea multe razboaie, prea multa ura… tare mi-e teama ca asta este inceputul….
Să fim optimişti… 🙂