Un început (şi nu numai) de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
“Pământul” de Lucian Blaga
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – îndoielnic şi supus –
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
4 Comments
Lucian Blaga e mut ca o lebădă… din autobiografie.
Parcă şi Marin Preda scrie despre el în “Cel mai iubit dintre pământeni” dacă nu mă înşel
Aşa este cum “spui” tu, Radu.
Frumoasa alegere. Multumesc ca mi-ai dat ocazia sa citesc aceasta poezie.
Ce plăcut e uneori să te întinzi pe spate, în iarbă, şi să priveşti cerul. Mulţumesc, Dor.