Un început (şi nu numai) de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
“Începutul” de Nicolae Labiş
Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărţi, ci din horă, din danţ
Rimele, din bocete şi colinde,
Din doinele seara cântate pe şanţ.
M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munţii ardeau în polei şi lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.
Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vâna de apă, ţâşnind încordat,
Şi bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moştenire mi-au dat.
Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,
Era o apă de cleştar şi de stele
Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.
Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă
Ascultam ţârâitul de greier bolnav;
Gonind pe un cer de-ntunecare vastă,
Nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.
Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie,
Cum scapără ceru-n băltoace întors,
Cum, după munţii ursuzi, după ploaie,
Fuioarele de aburi s-au tors.
Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam
Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu vită,
Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam
Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.
Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,
Şi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
Şi la-nghiţit albă şi veştedă zarea.
Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,
Mama rămase mută, ca de fier;
Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
Râdea către păpuşă-ntr-un ungher.
Fetele mari din sat, cu ochiul stins,
Jeleau după flăcăii duşi departe
Şi mă rugau, înăbuşite-n plâns,
Să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte.
Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale şi de câte şi mai câte,
Şi dorul către tata cu dorul fetelor
Se împletea în stihuri mohorâte.
Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărţi, ci din horă, din danţ
Rimele, din bocete şi colinde,
Din doinele seara cântate pe şanţ.
Din zbuciumul de mamă-năbuşit,
Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,
Pătrunse trist de dorul acelora
Ce din războaie nu au mai venit.
Labiș a înțeles de pe atunci, că poezia cea mai frumoasă se naște nu din râs, ci din durere și din plâns.
Săptămâna frumoasă să-ți fie, cu viața plină de flori, zâmbet și poezie!
6 Comments
Foarte frumoase si florile şi poezia!
Îţi mulţumesc, Radu! Citind poezia am sentimentul că răsfoiesc un jurnal cu amintiri… Iar florile îmi amintesc de Ţinutul Gugulanilor…
Labiș a înțeles de pe atunci, că poezia cea mai frumoasă se naște nu din râs, ci din durere și din plâns.
Săptămâna frumoasă să-ți fie, cu viața plină de flori, zâmbet și poezie!
Suferinţă… din suferinţă! Săptămână frumoasă să ai şi tu!
Minunata hortensia. Cat despre poezia lui Labis, cea nascuta din viata nu din teorie, este cu atat mai autentica si frumoasa.
E o hortensie din Ţinutul Gugulanilor! Mă bucur că ţi-a plăcut Labiş.