Nunta de Aur în IOR

Luni. O nouă săptămână. În prima zi muncesc de acasă. Multă agitație, mult zgomot care rupe din energie. Ca de obicei. La finalul zilei trebuie să ies la alergat cei 5Km prin Parcul IOR. Să nu las stresul de luni să își facă loc prin celulele mele. Printre email-uri, rapoarte și comenzi constat în partea a doua a zilei că este oprită apa caldă. Bun așa! Ce fac? Mai ies sau nu la alergat? Un Jiminy leneș îmi șoptește la ureche că în aceste condiții nu mai are chef. Oftez teatral. Biiiiiine! Amânăm pentru mâine cei 5Km. Dar ieșim totuși în Parc. În loc de 5Km de alergat vom face 6Km de marș forțat. De acord? Jiminy dă din cap pe jumătate aprobator. La 17:30 am închis calculatorul și în 15 minute ies în Parc. Pe ușa blocului un afiș nedorit. Până vineri seara nu vom avea apă caldă. Să vezi opoziție la alergat toată săptămâna. Vremea este super iar în jurul meu se aleargă la greu. Încep să îl bombăn pe șoptitorul ăsta leneș care s-a aciuat de ceva timp pe umărul meu. Cam după pandemie și-a făcut cuib la mine. Măresc ritmul la mers să ieșim mai repede din zona turbulențelor generate de mirosul gogoșilor. Jiminy ăsta a cam dat iama prin dulciurele. În fața mea doi tineri. Unul din ei are pe spate un rucsac. Un galben plin de energie pe care tronează un “Iggy”. Un zâmbet larg îmi apare pe buze. Scot repede telefonul și îi fac o poză. Apoi o încarc pe grup. Oana reacționează. “E primul fotografiat pe stradă” Până acum le pozase prin Mall-uri. Atenție! Nu este un advertorial. Rucsacul Iggy este produsul meu, din propriul meu portofoliu. Și el este declanșatorul articolului. Răspund și eu pe grup. “În parc. În IOR. Adică la mine acasă!” La mine acasă, în parcul meu, în parcul meu de atâția ani. Și atunci îmi aduc aminte de ideea apărută într-o seară la masă cu prietenii mei. În toamna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când m-am mutat aici, în acest cartier, în Titan. Wow! Trebuie să sărbătoresc Nunta de Aur. Dar nu cu Titanul, ci cu leagănul de suflet al atâtor generații de copii. Nunta de Aur în (cu) Parcul IOR.

Nu îmi aduc aminte primul contact cu Parcul IOR. Veneam după câțiva ani de peregrinări ale familie prin diferite zone ale orașului. Statutul de chiriași se îmbogățea prin cartierele sărace ale Bucureștiului. Cumplitele inundații din 1970 ne găsise pe o stradă ce aluneca perpendicular pe cursul Dâmboviței. Între Mihai Bravu și Timpuri Noi, nu departe de vechiul Abator de care am tot auzit în poveștile părinților. O stradă peste care furia râului se revărsase. Iar apa legăna câteva piese de mobilier în camera de la stradă. Apoi ne-am mutat prin Rahova, și mai departe, prin mahalalele Ferentariului.

În primele imagini ale cartierului apar macaralele. Blocul în care ne-am mutat părea un monstru apărat de șerpi uriași. În spate un bloc în construcție. În față, peste stradă, o gaură imensă se pregătea să înghită fundația unui alt bloc. Părea o lume pe care peste câțiva ani o voi redescoperi prin romanele de aventuri. Despre leapșa pe schele și prin schelete de balcoane, de-a v-ați ascunselea prin subsoluri, poate într-o altă poveste.

Ne-am mutat la bloc la începutul toamnei. Al toamnei în care am pășit în clasa a I-a. Iar primele amintiri cu parcul au gustul iernii și al fulgilor de nea. Ca niște soldăței, cohorte de copii trăgeau după ei sănii grele din fier. Trotuarele erau pline și toate drumurile duceau în Parcul IOR. Spre derdeluș, urcând până în vârful lui. Pe un mic platou cu diametrul de cinci metri, în vârf, printre gâfâieli și chiuituri, se îngrămădeau micii aventurieri ai cartierului. Cu greu îți făceai un loc printre atâtea picioare. Așteptai la rând să te poziționezi în dreptul traseului de coborâre. Îți așezai tacticos sania, întindeai “hățurile” de-a lungul ei, te înfigeai zdravăn în coarnele de fier și plonjai pe burtă de parcă te aștepta o mică bălăceală. “Pârtieeeeeeeeeee!” Sania pornea în viteză, duduind cu tălpile de fier peste pojghița de gheață întreținută de atâtea coborâri. Cu picioarele așezate în compas ca niște rame la galere, cu botul bocancilor mușcând din traseu, controlai sania astfel încât coborârea să fie cât mai lungă. “Uraaaaaaa!” După ore de derdeluș întoarcerea acasă era o dulce caznă. Frig, foame, uzi din cap până la șosete, și obraji în flăcări.

Primele lecții de bălăceală le-am luat cu gașca la Sticlărie. Sau Rățărie. Depinde în ce parte a cartierului locuiai și cu ce “dialect” rezonai. Pentru noi era Sticlărie. Pe lângă Livada de Nuci, dincolo de Ozana ce părea granița de sud-est a orașului. După inițierea din balta de la Sticlărie ce avea suprafața unui bazin olimpic, a urmat libertatea din apele IOR-ului. Cum venea vara și apa se încălzea, nimeni și nimic nu ne mai ținea departe de stropii IOR-ului. Cuibul nostru de mici pirați era pe malul Insulei Câinilor. Iar zona preferată de bălăceală era între aceasta și Insula Trandafirilor. De dimineață și până spre seara nu ne dezlipeam de acolo. Fără mâncare și fără griji, doar noi, apa și soarele. De pe bucăți de beton așezate unele peste altele, ca o mică platformă, plonjam în apele lacului căutând tot felul de obiecte aruncate. Eram aidoma Micului Parizian. Înotam pe la fund până simțeam că ne explodează plămânii. Și când ne plictiseam de atâta scufundat, și de atâta leapșă, traversam lacul înot ca niște corvete. Ne opream la pod. Ne urcam pe el și săream din nou în apă, întorcându-ne la bază. Spre seară, la plecare, ne opream obligatoriu la piață unde vânam pepenii sparți. “Nene, nu ne dai nouă pepenele acela spart? Și așa nu îl mai cumpără nimeni.” Rupți de oboseală după atâta bălăceală, cu mațele ghiorăind de foame, ne așezam lângă piață pe bordură și ne scufundam fața în jumătăți de pepeni.

De la înflorirea teilor și până la primele ploi serioase ale lui Brumărel, ne scoteam “căluții” Pegas de la boxă și ne năpusteam pe două roți pe aleile parcului. După ce epuizam cursele și îmblânzeam secundele, ne așezam în careu și ne arătam măiestria la dresaj. Întoarceri cu pedala dreaptă blocată pe frână. Și cu piciorul stâng sprijinit pe alee. O alunecare ca în buiestru pe o roată, pe roata din spate, cu trupul cabrat și ghidonul menținând echilibrul. Joaca nu se putea termina fără o leapșă pe biciclete, iar câteodată și cu o mică partidă de pseudo Cycle Ball, în care totuși piciorul era cel care lovea mingea. Doar fotbalul nu se regăsea pe aleile Parcului IOR.

Nici adolescența și nici anii de liceu nu m-au îndepărtat de aleile lui. Dimpotrivă, au sudat și mai mult relația dintre noi. Am lipsit motivat doar patru ani din cartier, pentru ca apoi să mă întorc și să îmi așez căminul și mai aproape de Parc. Aerul dintre noi se măsoară în bătăi de inimă și în gesturi așezate în povești.

P.S. Seara, după ora 21:00, chiar dacă îmi făcusem deja pașii prin cei 6Km parcurși prin parc, am învins opoziția șoptitorului Jiminy și am ieșit din nou la alergat pe aleile dragului meu IOR. La întoarcerea acasă mă aștepta pe aragaz o oală mare cu apă încălzită. Jiminy!!!

Sursa Foto:  arhiva proprie.

Poveşti pentru sufletul meu:

• Povești

• Alergător

• Munte

• America

• Șoapte