“Mi s-a vindecat gurița!”

E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.

“Mi s-a vindecat gurița!” nu este o scenă dintr-un tablou atât de simplu, de firesc. Este replica de final a unei bătălii cu destinul. Replica are strânsă în ea duioșia unei așteptări cumplite. Are un tragism care face sufletele să se infioare. Este replica unui copil care luni sau poate ani de zile s-a aflat într-o lume rece și străină. Sunt cuvinte care descriu orizontul unui drum început cândva. Cuvinte care au spart ziduri lăsând lumina să revină. Sunt cuvintele unui copil care nu știa și nu înțelegea lumea în care trăiește. Care adesea se izbea de pereți în încercarea de a se elibera de povara purtată. Ale cărui buze rămâneau încremenite în tăcere, neputând și nemaiștiind să articuleze emoții, dorințe. Ale cărui priviri nu mai sfredeleau ochii încărcați de iubire ale propriilor părinți. Sunt cuvintele unui copil care, în final, și-a regăsit drumul spre casă, spre brațele și spre șoaptele pline de iubire ale mamei. E doar emoționanta declarație a unui copil ce a reușit să evadeze din captiva lume a autismului.

Privesc către flipchart. Două trunchiuri umane brăzdate de sistemul limfatic. Îmi par destul de străine ca informație. Îmi aduc aminte de școala generală și de laboratoarele de anatomie. Am avut neșansa să am ca profesor una dintre cele mai detestate cadre didactice din școală. Din proști și din marțieni nu ne scotea. Asta în timp ce ne izbea cu un arătător peste cap. Ne lua la rând, tot grupul de băieți. Am încercat să învăț dar am urât materia asta, evident din cauza profesoarei. Este vorba de vascularizarea limfatică. Daniela Man vorbește, explică. E convingătoare. Tot ce spune pare fascinant. Vorbește cu siguranța omului care s-a trezit dintr-odată aruncat în furtună. Într-o furtună ce părea că înghite tot, că ia tot. S-a zbătut, s-a luptat, nu a cedat nicio secundă și a reușit să iasă la lumină. Și acest lucru se simte, se simte în gesturi, în cuvinte, în priviri.

Daniela menționează studii recente, foarte recente, ce demonstrează că sistemul limfatic conectează direct creierul cu intestinele. În 2015, cu doar doi ani în urmă, Universitatea de Medicină Virginia face o descoperire ce “schimbă total modul cum se percepea până acum interacțiunea imuno-neurologică”. Privesc la flipchart, ascult vocea Danielei, dar mintea îmi rătăcește în microcosmosul din noi. Cuvintele se învârt. Tract intestinal, trilioane de microorganisme, microbiom, “organul nostru uitat”. “Un dezechilibru în acest ecosistem microscopic poate aduce urmări grave sănătății organismului uman”.

“Toate bolile încep în intestin“, spunea Hippocrate cu vreo 2400 de ani în urmă. Trebuie să recunosc că suntem de-a dreptul nebuni. Nebuni! După atâtea generații suntem incapabili să ne construim o alimentație echilibrată. Parcă nu am evoluat deloc.

Cu câțiva ani în urmă băiețelul Danielei a fost diagnosticat cu autism. Acela a fost momentul de răscruce. Spaimă, groază, conștientizare și luptă. Luptă printr-o teribilă documentare și prin schimbarea stilului de viață. A luat legătura cu organizații din toată lumea, a citit zeci de cărți, studii medicale. A intrat în contact cu mulți părinți din diferite părți ale lumii care, printr-o abordare specifică, au avut rezultate incredibile cu copiii lor. Toată acea perioadă au condus-o  către  o concluzie curajoasă. Pe lângă orele de terapie era necesară și o dietă specială. “Și așa am introdus Dieta Carbohidraților Specifici fără Lactate, eliminând toate polizaharidele, adică toate grânele, toate lactatele și zahărul de masă.”

“După mai puțin de un an de la implementarea dietei, Alex (băiețelul Danielei) a început să citească singur, să numere, să cânte, a devenit un copil vesel, fericit, extrem de curios și de interesat de o mulțime de lucruri.”

Trăim în miezul lucrurilor. Suntem contemporani cu momente teribile ale schimbării. Descoperim că dezechilibrele din microflora intestinală au un rol nefast în cazurile de autism, al bolilor imune, diabetului, reumatismului. Daniela este un martor convingător al acestor schimbări. Mai mult decât atât, experiența, studiul și rezultatele au determinat-o să împărtășească povestea ei și cu alți părinți care trec prin momente similare.

Cuvintele continuă să se învârtă în jurul meu. Măriuca. Măriuca mea. Alergiile, pneumoniile interstițiale, multele spitalizări. O sensibilitate care ne-a marcat acești ani. Și pentru care nu am făcut nimic concret. Ba da! Am băgat în ea la antibiotice și la Singulair de parcă erau vitamine. Cât despre alimentație? Meniu “a la carte”: sandvișuri la aparat cu cașcaval și mezeluri, iaurturi la greu, lapte cu cereale etc. Altceva era trecut la opțional. Și ne mai mirăm că avem probleme de sănătate!

“Doctorul Paolo Lionetti de la Universitatea din Florența a demonstrat cum dieta schimbă dramatic funcțiile sistemului imunitar, apar specii de bacterii asociate cu inflamație, obezitate, alergii, odată cu implementarea dietei din vest, bogată în carbohidrați falși.”

Eu, ca și foarte mulți dintre voi, am trecut adeseori absent pe lângă suferințele celor din jur. Ultimele două luni mi-au devoalat sensurile întregi ale unor cuvinte ce de multe ori se plimbă goale pe buzele noastre: comunitate, sprijin, efort, pasiune, sacrificiu. Mă bucur că am avut privilegiul să cunosc oameni care își dăruie energiile pentru a-i ajuta pe cei din jur. Mă refer atât la cei de la ATCA, cât și la Daniela Man. Îi mulțumesc Oanei pentru invitația de marți la prezentarea Danielei Man.

Vă fac o mărturisire. Cu patru ani în urmă Karla (fiica mea cea mare) a luat o decizie importantă legată de viitorul ei. Atunci nu am înțeles gestul ei. Era clasa a VII-a și, datorită talentului ei extraordinar la scris, toată lumea o încuraja să se îndrepte spre litere. Nici nu puteam să o văd într-o altă postură. “Scrisul și literatura vor rămâne întotdeauna pasiunea mea. Dacă voi dori să scriu, o voi face indiferent de meseria pe care mi-o voi alege”, erau cuvintele ei, ale unui copil de doar 13 ani. Cum ar putea să își dorească altceva când are sufletul plin de Blaga și Eliade? Nu puteam să înțeleg! Tocmai fusese răpită din lumea literelor de către profesoara de biologie și purtată în lumea fascinantă a genomului uman. De patru ani visează la lumea medicinei. De patru ani “muncește” la școală cu o determinare incredibilă, de doi ani își dăruiește energia și clipele libere în voluntariate pentru a-i ajuta pe cei cu nevoi speciale.

Cu timpul am înțeles decizia ei. Acum sunt convins că nu putea să își aleagă un drum mai frumos în viață!

Foto

Articole asemănătoare:

• Ce legătură este între autism și carbohidrați?

• 139 de ore până la startul Semimaratonului copiilor de la ATCA

• Alerg pentru 139 de suflete captive în lumea autismului